Niste alte scurte

• de cateva luni ma gandesc sa-mi fac tatuaj. Deja am modelul facut frumos, stiu si locul. Dar mai stau asa sa imi imaginez ca l-am facut deja (ca, oricum, nu l-as vedea fara oglinda. Si nu e pe spate deasupra fundului, ca am trecut de 14 ani), sa ma incerc daca mi-ar parea rau sau nu dupa ce-l fac.

• de cateva nopti adorm asa de greu, incat ma concentrez asa de tare, incat realizez ca nu mai respir la un moment dat. Incat apare sentimentul ala in care tre' sa ma concentrez sa respir si nu mai pot sa adorm. Da? Daca ma trezesc moarta, o sa ma supar.

• am uitat sa va zic ca l-am cunoscut pe piticugras. La un one woman show (ala ii teatru) cu Iulia Popescu, pe care l-am mai vazut o data, dar nu cu Andreea si cu piticugras. A zis ca-s frumoasa. Normal ca a zis ca-s frumoasa. Doua zile nici n-am mai vorbit urat cu el, pentru asta. Oricum stiam ca ii place de mine, chiar daca tipa tot timpul.

• azi n-am enervat pe nimeni.

Niste scurte

• am aflat ca tata are 49 de ani. Eu ramasesem setata pe 44 de cativa ani. De 5, probabil. Ceea ce inseamna ca tata o sa aiba 49 de ani vreo 5 ani de-acum incolo. 

• de cateva saptamani ma gandesc la un pisic. Dar nu prea ma hotarasc. Adica, azi il vreau neaparat, maine imi dau seama ca nu prea, si tot asa. Problem.

• am observat ca am inceput sa deosebesc soiurile de vin rosu demi. Ma ingrijoreaza putin treaba asta.

• mi-am facut niste planuri pentru vara asta, am copt la ele toata saptamana asta. Iar azi, cand am tras linie si le-am privit asa pe toate, m-am cam speriat. In concluzie, am senzatia ca nu-s planurile mele si ca totu-i o inscenare.

• din categoria "stiu ca sunt penibila", am aflat ca si Robbie Williams are sosie, ba chiar a fost prin cluburi in Bucuresti acu' vreo doi ani, asa ca m-am indragostit putin si de ea (sosia), ca poate e mai abordabila.

• au bagat astia oglinda in lift. Ce fain ca stau la 10.

• nu mai am chef sa scriu pe blog (pentru toti oamenii care, cand ma vad dupa o suta de ani, prima intrebare pe care mi-o pun e de ce nu mai scriu nimic pe blog. Si pentru Miclici, cu care, oricum, vorbesc cinspe ore pe zi la telefon si care-mi stie toate gandurile bolnave, pe care nu le pot scrie aici, ca mi-as face familia de rusine). Dar citesc pe la altii, e mai misto.

• s-a oprit ieri seara curentul. Eram singura si stinghera, in casa. Pentru o ora, am aprins niste lumanari si am stat asa, romantic. Se terminase si bateria la laptop, noroc ca mai aveam la telefon si asa mi-am stresat niste prieteni cu mesaje, ca somn n-are cum sa iti fie atunci cand trebuie sa dormi, chiar daca ti-e somn. Intelegi? Si am asteptat sa revina curentul, ca sa dorm si eu linistita.

sunt tot aici

Eu n-o sa mai port tocuri iarna.

Am fost saptamana trecuta la stand up comedy. A fost genial, deci Bordea e genial. Bai, radeau oamenii atat de tare incat nu mai puteau sa scoata sunete. Stiti momentul ala in care razi asa de tare, incat nu mai poti scoate niciun sunet? Si razi asa si bati din palme ca o foca retardata. No, asa de tare radeau oamenii aia. Asa de genial a fost Bordea.
Eu n-am putut sa rad. Pentru ca, daca radeam, ma durea capul. Imi venea sa plang de ciuda ca nu puteam sa rad. Dar am batut din palme.

Imi crescusera doua cucuie pe cap. Alandala, nu erau nici simetrice macar. Si nici nu stiu sigur daca erau numai doua, pentru ca eu m-am tot pipait pe cap vreo cateva minute sa le numar, dar Alexandra mi-a spus ca-s dubioasa cand fac miscarea asta si parca se uita lumea ciudat la mine.
In drum spre centrul vechi, mai exact, cand coboram scarile spre metrou, mai lent decat fratele 'al mic, pentru ca era teren minat, am fost atacata. O sa radeti, da' nu-i de ras, pentru ca erau bulgari din gheata. Fix in moalele capului, unul dupa altul. Si-o sa mai radeti o data, dar ce credeti ca am facut? M-am oprit. Si-am asteptat sa se opreasca si ei. Nu am putut sa alerg pe scari, ca-mi rupeam gatul. N-am putut nici sa ma uit sus dupa criminali, pentru ca eram machiata si riscam si mai tare.
Apoi, am auzit niste rasete isterice in fade away, asa ca mi-am continuat drumul. Treapta cu treapta.

Eu n-o sa mai port tocuri iarna.

De la capăt

Să vină ploaia!
Ce dacă tot ce am pictat
Cu cea mai ieftină-acuarelă,
O să se ducă? Nu-i păcat.

Mai am o pânză!
Şi am s-o colorez mai bine
Cu roşu, galben, poate verde,
C-aşa mi te-amintesc pe tine.

Eşti prea mare ca să înţelegi

Ar trebui ca cele mai importante decizii din viaţă se le luăm atunci când suntem copii.
Când spun decizii importante, nu mă refer la operaţii cu silicon, la vicii, la a cumpăra un apartament în zonă centrală sau o casă la periferie. Iar când spun copii, nu mă refer la perioada adolescenţei, cand nu ne convine că soarele răsare prea repede şi când toţi din jur sunt dubioşi. Mă refer la aia de dinainte, când soarele răsare exact atunci când trebuie, când toţi din jur sunt incredibil de frumoşi şi când tot ce ştii despre minciună şi orgoliu sunt doar definiţiile de la mama, din care n-ai înţeles mare lucru, oricum, şi pe care le-ai uitat deja.

Aşa ar trebui. Să avem fiecare un carneţel în care să notăm exact cum vrem sa ajungem la 80 de ani şi deciziile cele mai importante pe care trebuie să le luăm până acolo, dinainte să ne aflăm opţiunile. Tot ce-ar fi scris acolo ar fi ferit de orgoliul, de minciuna, de setea materială, de frica şi de mânia care aşteaptă să le cunoaştem peste câţiva ani.
Şi, orice-ar fi, să nu ne abatem. Să facem exact cum am hotărât noi, atunci.
Sunt sigură că am fi mult mai fericiţi. Copiii sunt cei înţelepţi.

Haideţi să vă zic ceva

Mi-au ieşit două puncte negre pe display. Ca cum aş fi lovit laptop-ul, mi-a spus cineva. Şi-s enervant de faine, că au formă, nu doar aşa. Unul arată ca un cangur care fuge sau, mă rog, sare. Celălalt e o pasăre care zboară fix în sus. N-am cum să vă dovedesc, că nu le ia print screen-ul, dacă v-aţi gândit la asta! Se poate repara treaba asta sau tre' să-mi iau, în sfârşit, un laptop din era asta? Da' ziceţi repede, până nu mă obişnuiesc cu ăştia doi şi legăm sentimente. Că am impresia că mai şi cresc în dimensiuni.

Vreau să-mi iau căţel, nu-mi mai plac oamenii. Şi vreau să-i pun nume de căţel, nu de om. Ceva câinesc de tot. Cum ar fi Dog. Ba şi mai câinesc! O să-l învăţ să cânte. Rock, că nu-l vreau gay. O să-l învăţ tehnica growl.

Mi-a făcut frate-miu cadou un ceas, are curea neagră. El mai avea unul cu o curea maro, şi-a presupus că se mulţumeşte numai cu ăla. Aşa că, soră faină, i-am luat şi eu cadou o brăţară. Din piele neagră, că nu m-am gândit prea mult; am vrut să fiu spontană. Şi-acum vrea să-mi ia ceasul înapoi, pentru că nu i se asortează brăţara pe care i-am luat-o eu.

Ieri, când am ieşit din casă, am văzut un elefant. A coborât de pe liană şi a început să strige că vrea struguri. N-a vrut nimeni să-i dea, s-a supărat şi a început să stropească oamenii cu apă.
hihi

Despre cum se ascultă muzica hip-hop

Voi aţi observat vreodată cum îşi schimbă bărbaţii atitudinea, la auzul muzicii hip-hop? Că eu am observat! Şi mi-a venit o idee. Ipoteză, de fapt, da' merită să îţi imaginezi.

Mi-a venit ideea să-mi imaginez că aş avea un magazin. De îmbrăcăminte, spre exemplu. Luni aş pune muzică chill out. Şi-aş sta pe un scaun să urmăresc clienţii. Bărbaţii ar intra normal, s-ar uita, ar proba sau nu, ar plăti sau nu şi-ar pleca pe acelaşi ritm pe care au venit.
Marţi. Eee, marţi aş pune numai hip-hop! Acuma, avem două variante:
Prima: magazinul e pe stradă, cu uşa de la intrare, închisă. Odată ce bărbatul intră, pe la pasul trei îl loveşte atitudinea, frate. Îi aminteşte că lumea e grea şi naşpa, iar dacă nu înjuri şi nu mergi cocoşat şi indiferent, te calcă toţi în picioare.
A doua: magazinul se află într-un complex comercial. Clientul aude muzica de la o distanţă relativă şi intră direct echipat. Dă din cap subtil, pentru că nu se poate abţine, dar nici nu vrea să fie observat că dansează în magazin. Se uită lung la un tricou, îl lasă, revine şi se mai uită o dată; nu-i uşor să ai atenţie distributivă. Simultan, el are trei sarcini de dus până la capăt: să vadă articolele din magazin, să asculte versurile melodiei şi să fie băieţaş.

Cum aşa? Aşa!

Cum aţi petrecut de Apocalipsă?

No, fratele ăl mic a înţeles gravitatea situaţiei şi şi-a luat măsuri de precauţie.
Fratele ăl mare nu şi-o luat, dar s-o repezit în camera celui mic, să petreacă ultimele clipe din viaţă cu cineva care să merite, când stupoare! Ăl mic nu-i în pătuţ! Nu-i nici pe patul mare, la televizor. Nu-i nici călare pe căluţ, nu-i nici după draperii, ba nici măcar în şifonier! Când aproape să leşine ăl mare de spaimă, stupoare!
De sub pătuţ, un cap răsare! Al cui e, oare?
Ăluia mare nu i-a venit să creadă, aşa că a dat pătuţul la o parte, descoperindu-l pe ăl mic stând liniştit, la loc sigur şi ferit de primejdii! În continuare nu-i venea să creadă, aşa că a făcut şi-o poză!

Scrisori către Rita, Kaos Moon

Băi, deci...

Acu' două zile, în vreme ce românii credeau că au înfrânt criza economică, în timp ce Pepe îşi pregătea strategia pentru preselecţia matrimonială, la ora la care bucureştenii se întorceau puhoi pe străzi, de la muncă, veseli, în ritmuri de Samba, fredonând într-o armonie de musical cântecele ca "If you're happy and you know it", dând prioritate în stânga şi-n dreapta şi oferind lăcrămioare babelor care observă mai târziu că s-a făcut verde la semafor, pe când Shakira îşi odihnea vocea şi şoldurile pentru marele concert de la noi, din Budapesta, eu mergeam la lansare de carte!

Ce carte? o să bateţi toţi din palme şi-o să mă-ntrebaţi!

Iar eu n-o să ştiu cum să vă răspund mai precis ca să pricepeţi. Pentru că mulţi dintre voi aţi auzit de blogul Close To The Edge, ori aţi auzit de Kaos Moon. Aţi auzit, aţi citit, aţi înţeles, dar n-aţi prea crezut. Aţi judecat, aţi înjurat, v-aţi îndrăgostit, aţi savurat umoristica sau aţi respins exhibiţionismul. Cert este că, printr-un blog care a făcut public, vreme de un an, un şir de poveşti picante, autorul a reuşit, destul de uşor, să atragă atenţia asupra lui. Mai mult decât atât, asupra identităţii lui/ei, fiind necunoscută şi bine păstrată.

Editura Tracus Arte a fost pe fază cu toată treaba asta şi, uite-aşa, s-a născut volumul "Scrisori către Rita", pe care, dacă faceţi click aici, în dreapta, o puteţi comanda foarte uşor.

Iar eu nu pot să fiu altfel, decât mândră că-l cunosc şi că-i un om mişto şi cu foarte mult bun simţ! Că, da, e vorba despre un el.

Mai jos, Kaos Moon.

CSI-ul din parc

Intrăm în casă, eu cu Narcisa, amândouă gâfâinde, ca după un maraton până în Londra şi-napoi, fără pauză de ceai!
-No, gâfâie Narcisa, tre' să scrii despre asta pe blog!
-Nu, tu, gâfâi eu. Nu scriu despre asta!
-Oaaaaai, se miră Ruxandra, da' ce sunteţi aşa de roşii la faţă?! V-aţi întâlnit cu vecinul de la cinci!
Îi gâfâim ce s-a întâmplat, iar după ce râde de se prăpădeşte, se ridică de pe jos şi, cu ultimele forţe:
-Oaaaaai, Alina! Tre' să scrii pe blog despre asta!
-Nu scriu, că nu-i aşa interesant, nu scriu eu despre asta!

Săptămâna trecută am fost în parc. Noaptea.
Plecăm de acasă, spre magazin să ne luăm de'ale hidratării. În drum, un câine alerga o mâţă. Mâţa, inteligentă, a elaborat, în câteva secunde, cel mai deştept plan de scăpare, la care nu s-ar fi gândit nici măcar Mâţa Mamă: s-a suit în cel mai înalt copac, unde a şi rămas să se odihnească, până venea cineva s-o dea jos.
Câinele nu se aştepta la asta. Noi l-am consolat şi i-am explicat că nu se poate urca în copac. Că de asta câinii nu se urcă în copaci, ca maimuţele. Şi de asta mâţele nu coboară din copaci, ca maimuţele. Aşadar, câinele ne-a urmat, prietenos şi recunoscător.
Am ajuns în parc, cu Simp din urmă. (până în parc i-am găsit nume) Ne-am plimbat, ne-am legănat, ne-am povestit şi ne-am uitat la lac. Vreme de două-trei ore. Simp ne asculta şi ne urma, devotat.
În parc erau flori. Flori galebene, flori roşii, lalele, boscheţi cu flori galbene, boscheţi cu flori roşii, lalele.

Şi plecăm spre casă. Niţel grăbite, că se făcuse târziu. Grăbite tare.
-Narcisa, îi şoptesc eu tare. Narcisa, fugi!!!
-Păi, una numai, doar asta şi gata!
-Narcisa, fugi, că ne-a prins! Fuuugi!

Şi ordinea stătea cam aşa:
Eu, în frunte, cu braţul de flori galbene de boscheţi şi cu patru lalele, fără să privesc în urmă, ca nu cumva să scap vreuna!
Narcisa, imediat după mine, cu sticla de suc şi punga Chio Chips cu sare, începută, într-o mână şi cu lalelele în cealaltă.
Simp, alerga să ne ţină pasul, bucuros.
Din urmă, gardianul, ţipa şi flutura mâinile să ne oprim, dar, mai ales, impunător şi autoritar, fluiera la fluieraşul din dotare!