Spre Oradea

Fain drum spre Oradea. Nici n-am crezut c-o trecut aşa de repede timpul. Unşpe ore, numa'! Un minut la dentist dura mai mult! Şi nu glumesc, chiar o trecut repede. Dar, până la Oradea, aveam să trec prin cel mai fashion sat: Bucea. Acolo locuiesc cei mai chiparoşi şi mai fermecaţi şi mai şukari şi mai caşto prinţi ai Ardealului! Ţiganii. Şi nu locuiesc oricum, că doar nu-i aşa de simplu să fii sătean al Bucei! Tre' să ai ăl mai palat dintre palate.
E. Despre treaba asta m-a anunţat Gabi, nu la mult timp de la plecarea din Bucureşti.

Vo zece ore am admirat munţi, am numărat copaci, am oprit la benzinării ca să-mi pudrez nasul, am ascultat bancuri pe care le ştiam deja, am aţipit, am căscat ochii în pădurile verde proaspăt, am trimis sms-uri, am citit sms-uri, şi încă o grămadă de lucruri pe care poţi să le faci pe bancheta din spate a maşinii, până în judeţul Cluuuj, când, deodată! Apar, una după alta, biserici şi biserici, care mai de care mai semeţe şi mai strălucitoare, mai înalte şi mai sclipitoare, cu vârfuri ca nişte coifuri de aluminiu ascuţite şi lucioase, terminându-se în preamărite cruci, imagini de poveste. Una lângă alta!
-Iooai, tu, Gabi! urlu eu mirată. Tu, da' câţi slujitori ai Domnuluii laolaltă! Da' ce sat îi ăsta, cu atâţia credincioşi, tu??
-Mai ştii ce ţi-am zis eu când am plecat din Bucureşti? Mai ţii minte de satul ăla cu palate ţigăneşti? Ee!

Care nu v-aţi prins că bisericile alea erau casele ţiganilor, vă zic eu: bisericile alea erau casele ţiganilor!