Alla Online

De la capăt

2011-10-11T11:22:00.000+03:00

Să vină ploaia!
Ce dacă tot ce am pictat
Cu cea mai ieftină-acuarelă,
O să se ducă? Nu-i păcat.

Mai am o pânză!
Şi am s-o colorez mai bine
Cu roşu, galben, poate verde,
C-aşa mi te-amintesc pe tine.

Eşti prea mare ca să înţelegi

2011-09-11T04:20:00.002+03:00

Ar trebui ca cele mai importante decizii din viaţă se le luăm atunci când suntem copii.
Când spun decizii importante, nu mă refer la operaţii cu silicon, la vicii, la a cumpăra un apartament în zonă centrală sau o casă la periferie. Iar când spun copii, nu mă refer la perioada adolescenţei, cand nu ne convine că soarele răsare prea repede şi când toţi din jur sunt dubioşi. Mă refer la aia de dinainte, când soarele răsare exact atunci când trebuie, când toţi din jur sunt incredibil de frumoşi şi când tot ce ştii despre minciună şi orgoliu sunt doar definiţiile de la mama, din care n-ai înţeles mare lucru, oricum, şi pe care le-ai uitat deja.

Aşa ar trebui. Să avem fiecare un carneţel în care să notăm exact cum vrem sa ajungem la 80 de ani şi deciziile cele mai importante pe care trebuie să le luăm până acolo, dinainte să ne aflăm opţiunile. Tot ce-ar fi scris acolo ar fi ferit de orgoliul, de minciuna, de setea materială, de frica şi de mânia care aşteaptă să le cunoaştem peste câţiva ani.
Şi, orice-ar fi, să nu ne abatem. Să facem exact cum am hotărât noi, atunci.
Sunt sigură că am fi mult mai fericiţi. Copiii sunt cei înţelepţi.

Haideţi să vă zic ceva

2011-09-10T19:57:00.001+03:00

Mi-au ieşit două puncte negre pe display. Ca cum aş fi lovit laptop-ul, mi-a spus cineva. Şi-s enervant de faine, că au formă, nu doar aşa. Unul arată ca un cangur care fuge sau, mă rog, sare. Celălalt e o pasăre care zboară fix în sus. N-am cum să vă dovedesc, că nu le ia print screen-ul, dacă v-aţi gândit la asta! Se poate repara treaba asta sau tre' să-mi iau, în sfârşit, un laptop din era asta? Da' ziceţi repede, până nu mă obişnuiesc cu ăştia doi şi legăm sentimente. Că am impresia că mai şi cresc în dimensiuni.

Vreau să-mi iau căţel, nu-mi mai plac oamenii. Şi vreau să-i pun nume de căţel, nu de om. Ceva câinesc de tot. Cum ar fi Dog. Ba şi mai câinesc! O să-l învăţ să cânte. Rock, că nu-l vreau gay. O să-l învăţ tehnica growl.

Mi-a făcut frate-miu cadou un ceas, are curea neagră. El mai avea unul cu o curea maro, şi-a presupus că se mulţumeşte numai cu ăla. Aşa că, soră faină, i-am luat şi eu cadou o brăţară. Din piele neagră, că nu m-am gândit prea mult; am vrut să fiu spontană. Şi-acum vrea să-mi ia ceasul înapoi, pentru că nu i se asortează brăţara pe care i-am luat-o eu.

Ieri, când am ieşit din casă, am văzut un elefant. A coborât de pe liană şi a început să strige că vrea struguri. N-a vrut nimeni să-i dea, s-a supărat şi a început să stropească oamenii cu apă.
hihi

Despre cum se ascultă muzica hip-hop

2011-06-07T09:18:00.000+03:00

Voi aţi observat vreodată cum îşi schimbă bărbaţii atitudinea, la auzul muzicii hip-hop? Că eu am observat! Şi mi-a venit o idee. Ipoteză, de fapt, da' merită să îţi imaginezi.

Mi-a venit ideea să-mi imaginez că aş avea un magazin. De îmbrăcăminte, spre exemplu. Luni aş pune muzică chill out. Şi-aş sta pe un scaun să urmăresc clienţii. Bărbaţii ar intra normal, s-ar uita, ar proba sau nu, ar plăti sau nu şi-ar pleca pe acelaşi ritm pe care au venit.
Marţi. Eee, marţi aş pune numai hip-hop! Acuma, avem două variante:
Prima: magazinul e pe stradă, cu uşa de la intrare, închisă. Odată ce bărbatul intră, pe la pasul trei îl loveşte atitudinea, frate. Îi aminteşte că lumea e grea şi naşpa, iar dacă nu înjuri şi nu mergi cocoşat şi indiferent, te calcă toţi în picioare.
A doua: magazinul se află într-un complex comercial. Clientul aude muzica de la o distanţă relativă şi intră direct echipat. Dă din cap subtil, pentru că nu se poate abţine, dar nici nu vrea să fie observat că dansează în magazin. Se uită lung la un tricou, îl lasă, revine şi se mai uită o dată; nu-i uşor să ai atenţie distributivă. Simultan, el are trei sarcini de dus până la capăt: să vadă articolele din magazin, să asculte versurile melodiei şi să fie băieţaş.

Cum aşa? Aşa!

2011-05-23T22:57:00.001+03:00

Cum aţi petrecut de Apocalipsă?

No, fratele ăl mic a înţeles gravitatea situaţiei şi şi-a luat măsuri de precauţie.
Fratele ăl mare nu şi-o luat, dar s-o repezit în camera celui mic, să petreacă ultimele clipe din viaţă cu cineva care să merite, când stupoare! Ăl mic nu-i în pătuţ! Nu-i nici pe patul mare, la televizor. Nu-i nici călare pe căluţ, nu-i nici după draperii, ba nici măcar în şifonier! Când aproape să leşine ăl mare de spaimă, stupoare!
De sub pătuţ, un cap răsare! Al cui e, oare?
Ăluia mare nu i-a venit să creadă, aşa că a dat pătuţul la o parte, descoperindu-l pe ăl mic stând liniştit, la loc sigur şi ferit de primejdii! În continuare nu-i venea să creadă, aşa că a făcut şi-o poză!

Scrisori către Rita, Kaos Moon

2011-05-08T17:06:00.000+03:00

Băi, deci...

Acu' două zile, în vreme ce românii credeau că au înfrânt criza economică, în timp ce Pepe îşi pregătea strategia pentru preselecţia matrimonială, la ora la care bucureştenii se întorceau puhoi pe străzi, de la muncă, veseli, în ritmuri de Samba, fredonând într-o armonie de musical cântecele ca "If you're happy and you know it", dând prioritate în stânga şi-n dreapta şi oferind lăcrămioare babelor care observă mai târziu că s-a făcut verde la semafor, pe când Shakira îşi odihnea vocea şi şoldurile pentru marele concert de la noi, din Budapesta, eu mergeam la lansare de carte!

Ce carte? o să bateţi toţi din palme şi-o să mă-ntrebaţi!

Iar eu n-o să ştiu cum să vă răspund mai precis ca să pricepeţi. Pentru că mulţi dintre voi aţi auzit de blogul Close To The Edge, ori aţi auzit de Kaos Moon. Aţi auzit, aţi citit, aţi înţeles, dar n-aţi prea crezut. Aţi judecat, aţi înjurat, v-aţi îndrăgostit, aţi savurat umoristica sau aţi respins exhibiţionismul. Cert este că, printr-un blog care a făcut public, vreme de un an, un şir de poveşti picante, autorul a reuşit, destul de uşor, să atragă atenţia asupra lui. Mai mult decât atât, asupra identităţii lui/ei, fiind necunoscută şi bine păstrată.

Editura Tracus Arte a fost pe fază cu toată treaba asta şi, uite-aşa, s-a născut volumul "Scrisori către Rita", pe care, dacă faceţi click aici, în dreapta, o puteţi comanda foarte uşor.

Iar eu nu pot să fiu altfel, decât mândră că-l cunosc şi că-i un om mişto şi cu foarte mult bun simţ! Că, da, e vorba despre un el.

Mai jos, Kaos Moon.

CSI-ul din parc

2011-05-04T10:49:00.000+03:00

Intrăm în casă, eu cu Narcisa, amândouă gâfâinde, ca după un maraton până în Londra şi-napoi, fără pauză de ceai!
-No, gâfâie Narcisa, tre' să scrii despre asta pe blog!
-Nu, tu, gâfâi eu. Nu scriu despre asta!
-Oaaaaai, se miră Ruxandra, da' ce sunteţi aşa de roşii la faţă?! V-aţi întâlnit cu vecinul de la cinci!
Îi gâfâim ce s-a întâmplat, iar după ce râde de se prăpădeşte, se ridică de pe jos şi, cu ultimele forţe:
-Oaaaaai, Alina! Tre' să scrii pe blog despre asta!
-Nu scriu, că nu-i aşa interesant, nu scriu eu despre asta!

Săptămâna trecută am fost în parc. Noaptea.
Plecăm de acasă, spre magazin să ne luăm de'ale hidratării. În drum, un câine alerga o mâţă. Mâţa, inteligentă, a elaborat, în câteva secunde, cel mai deştept plan de scăpare, la care nu s-ar fi gândit nici măcar Mâţa Mamă: s-a suit în cel mai înalt copac, unde a şi rămas să se odihnească, până venea cineva s-o dea jos.
Câinele nu se aştepta la asta. Noi l-am consolat şi i-am explicat că nu se poate urca în copac. Că de asta câinii nu se urcă în copaci, ca maimuţele. Şi de asta mâţele nu coboară din copaci, ca maimuţele. Aşadar, câinele ne-a urmat, prietenos şi recunoscător.
Am ajuns în parc, cu Simp din urmă. (până în parc i-am găsit nume) Ne-am plimbat, ne-am legănat, ne-am povestit şi ne-am uitat la lac. Vreme de două-trei ore. Simp ne asculta şi ne urma, devotat.
În parc erau flori. Flori galebene, flori roşii, lalele, boscheţi cu flori galbene, boscheţi cu flori roşii, lalele.

Şi plecăm spre casă. Niţel grăbite, că se făcuse târziu. Grăbite tare.
-Narcisa, îi şoptesc eu tare. Narcisa, fugi!!!
-Păi, una numai, doar asta şi gata!
-Narcisa, fugi, că ne-a prins! Fuuugi!

Şi ordinea stătea cam aşa:
Eu, în frunte, cu braţul de flori galbene de boscheţi şi cu patru lalele, fără să privesc în urmă, ca nu cumva să scap vreuna!
Narcisa, imediat după mine, cu sticla de suc şi punga Chio Chips cu sare, începută, într-o mână şi cu lalelele în cealaltă.
Simp, alerga să ne ţină pasul, bucuros.
Din urmă, gardianul, ţipa şi flutura mâinile să ne oprim, dar, mai ales, impunător şi autoritar, fluiera la fluieraşul din dotare!

Vocea dintre norişori

2011-04-26T20:21:00.000+03:00

Am telefon nou. Că nu mai auzeam nimic la cel vechi şi se enerva toată lumea care mă suna şi trebuia să repete "ce faci"-ul de trei ori, până să înţeleg.
Aşa că mi-am luat telefon cu care să aud. Are buton verde, are buton roşu. Ba mai are şi lanternă! Acuma vă râdeţi toţi ca proştii şi faceţi mişto, că voi aveţi telefoane de fiţe.
Voi n-aveţi lanternă la telefon! Pe cât pariu că dacă voi aţi avea lanternă la telefon, ar fi mult mai utilă decât camera foto sau video? Voi porniţi camera video ca să faceţi lumină. Ca să vă lumineze calea şi să nu vă rupeţi gâtul. Eee...

Aşa.

Zorii zilei nu îndrăzneau să intre la mine în cameră, pentru că somnul mi-era adânc şi intens, ca al unui urs, iarna. În visele mele nu era criză financiară, nu murise Michael Jackson, nu ningea primăvara şi oamenii erau mai buni! În visele mele era mai lumină şi mai pace, încât miss univers n-avea speech.
Eram pe un norişor alb pufos, cântând la harpă, când, deodată, o voce feminină şi caldă, se aude de nicăieri, parcă mai divin şi mai magic, când credeam că nimic nu mai avea să mă uimească! Mă uit în jurul meu, căutând, disperată, sursa, dar tot ce vedeam erau doar alţi oameni buni şi paşnici, care dormeau pe norişorii albi pufoşi.
Vocea misterioasă şi dulce, parcă ruptă din musical-urile animate, continuă să-mi spună, cald şi suav: "Este ora nouă. Este timpul să vă treziţi. Este ora nouă. Este timpul să vă treziţi."

Silence!

2011-04-23T11:35:00.000+03:00

Chemăm taxi, că Ruxandra trebuie să ajungă la gară, împreună cu geanta ei potrivit de mare, iar eu rămân undeva pe Lipscani.
Ajunge taxi-ul, şi decidem ca ea să urce în spate cu geanta, iar eu, în faţă.

-Bună seara!
(şofer dubios, cu voce seaca şi accent de musulman, fără umor şi antisocial, cu ceva bonetă de musulman pe cap. Am dedus, ce credeţi? Că-i musulman!)
-Nu zdaţi în vaţă. Nu ze poade. Zdaţi în zbate.
-Păi e cu bagaju, l-a pus lângă ea, ca să nu-l mai bage în portbagaj pentru patru minute şi să ne mişcăm mai repede, că ne grăbim! Ş-apoi eu nu mai încăpeam lângă ea şi bagaj în Dacie Nova!
-Bagaj în borbagaj!
S-a ridicat Allah, tot un nerv, a luat bagajul, l-a bagat în portbagaj, a închis meticulos uşile, eu m-am mutat în spate, vinovată şi tremurândă. Pornim în călătorie.
-Dar, nu vă supăraţi, îndrăznesc eu să-l întreb şi să deschid o oază socială cu Achmed. Dar locul din faţă nu este ocupabil? Pasagerii nu pot sta în faţă?
-Nu!
Şi-atât.

Cum să nu te panichezi când primul taximetrist din lume e antisocial? Am făcut, în spate, glume cu "Silence, I kill you!", cu bombe, cu Insha Allah. Nimic. Achmed Allah, nicio reacţie!

eee... David!

2011-04-22T17:24:00.001+03:00

V-am zis că am fost în Oradea?? Eh, acolo am cunoscut prieteni de-ai lui Gabi, o grămadă. Oraşul nu-i metropolă, aşa că, inevitabil, ne întâlneam pe drumuri cu unu', cu altu'. Iar Gabi îmi spunea câteva cuvinte despre fiecare, cum îi normal. Fetele fac treaba asta. Dar nu se cheamă bârfă, ci scurtă informare. E bine să fii informat! Da, bine, cum vreţi voi, bârfă.

Am cunoscut prietene vechi de-ale ei, am cunoscut fete de bani gata, fete oarecare, colegi de liceu, dentişti, afacerişti, economişti... şi pe David. Eee.. David!
Haideţi să vă spun despre David. David e un băiat nu frumos, nu urât, nu prost, nici din cale-afară de savant, înalt şi amuzant. Nu mi-a atras cu nimic atenţia, cum nici n-ar întoarce elita feminină capul după el, pe stradă. Dar n-o să-l bârfesc pe el, ci o să formulez altfel. O să vă explic ce se petrece în jurul lui David şi cum este afectată populaţia feminină a oraşului bihorean de către protagonistul nostru.

-Tu, Gabi, diseară unde mergem?
-Păi, te duc în Lords, un rock pub, e fain acolo. Mergem cu băieţii.
-Bun!
-Am fi mers în Columbus, dar acolo nu se poate.
-Păi, de ce? O luat foc? Sunt gândaci? Bombe?
-Nu, dar acolo se duce Diana, care a fost cu David.
-Aşa...
-Păi şi ea încă îl iubeşte, ş-apoi n-o să mai scape de ea! Plus că Diana s-o împrietenit cu Roxana, care şi ea o fost cu David şi nici ei nu i-o trecut! Plus că Roxana s-o certat cu vară-sa, din cauza lui, că şi ailaltă îl iubea în taină! Amu, cine ştie ce plan au astea, de aşa prietenie or închegat! Şi-i posibil să fie amândouă acolo! Poate, chiar toate trei!
-Aha...

Ajungem în Lords. Unde, problem. N-apucase comanda să ajungă la masă, că o floricică brunetă flutura din petale tot mai tare, sub nasul lui David! O altă fostă cu care nu apucase să lege prea multe, că le muriseră amoru' în faşă. S-a retras, până la urmă, deci cale liberă pentru chelneriţă, care nutrea şi ea nişte sentimente pentru Don Juan-ul nostru.

A doua zi, merg doar eu cu Gabi, la o cafea. Ne întâlnim cu trei prietene de-ale ei. Aflu că fiecare dintre ele avusese câte o nuvelă cu David, şi cam toate rămăseseră îngândurate, respectiv suferinde.

Spre seară, mergem în Blue Monday, unde îl aşteptam şi pe David. Cum a intrat în încăpere, o gaşcă de fete vesele odinioară, şi-a inşfăcat numaidecât poşetuţele, s-au ridicat ele drepte şi au părăsit imediat scaunele, cu maxilarele încleştate şi supărate nevoie mare, exact ca atunci când o japiţă a luat de pe raft ultima pereche de cercei cu pietre Swarovski, la 85% reducere!

Acum, întrebare pentru cititoare:
Câte dintre voi v-aţi îndrăgostit, deja, de David?

Cu vo 50 de km înainte de Oradea...

2011-04-18T16:13:00.001+03:00

...o avut Gabi verde la volan!
Şi, cum nici bine nu şi-o reglat fata oglinjoara, bărbaţii (tatăl şi unchiul ei) au şi început să urle:

Tatăl: -No, ai grijă amu, că nu-i de joacă!
Unchiul: -Hai, tu, Gabi, da' calc-o mai tare!
Tatăl: -E, vezi! Dacă nu l-ai depăşit când ţi-am zis eu, acu' stăm până-n Oradea în fundul lui!
Unchiul: -Cum, mă, că poate să-l depăşească şi acuma!
Tatăl: -Nu poate, mă, că ui, nu-i una, ci-s două dungi continue! No, tu nu le vezi?
Unchiul: -N-are, mă, nimic, că ştiu eu pe unde-s radarele! Şi are vizibilitate! No, ştiu eu!
(şi-o-nceput ăştia doi să se certe între ei, certându-se cu Gabi)
Eu: -Gaaabi!!!
Gabi: -No, da!
Eu: -Gabi, ai ratat o groapă!

Şi-aşa, cătinel, da' sigur, am intrat noi în oraş!

Văzut Criş, văzut Art Nouveau, învăţat ceva istorie, văzut baruri (nu suficiente pentru Adina), bălăcit în Felix, cunoscut oameni, cunoscut şi îndrăgostit exemplar minunat Golden Retriever, cunoscut şi exemplar mâţă nesâmţâtă (da' o iubim, că-i a lu' Gabi!), făcut shopping (da??), jucat poker, ~~făcut~~ mâncat grătare, mâncat Guyas în pită, primit şi dormit la superlativ în casă frumoasă, cu suflet construită, de către Radu! (mulţumesc şi vă aştept la Vaslui, când se culeg cireşele, ca să nu vă plictisiţi deloc!)

Alt moment sensibil şi memorabil, o fost la gară, unde Adina nu şi-a putut controla emoţiile şi-o început să plângă cu lacrimi de crocodil. Acum, am uitat s-o întreb de ce plângea. Ori că despărţirea e dureroasă şi crudă şi urma să i se facă dor nebun de noi, ori că n-o reuşit nicicum să ne strângă la pozat şi-aşa vreme bună de facebook update era!

Una peste alta, de bun augur sejurul! Mulţumesc!

Spre Oradea

2011-04-17T20:04:00.001+03:00

Fain drum spre Oradea. Nici n-am crezut c-o trecut aşa de repede timpul. Unşpe ore, numa'! Un minut la dentist dura mai mult! Şi nu glumesc, chiar o trecut repede. Dar, până la Oradea, aveam să trec prin cel mai fashion sat: Bucea. Acolo locuiesc cei mai chiparoşi şi mai fermecaţi şi mai şukari şi mai caşto prinţi ai Ardealului! Ţiganii. Şi nu locuiesc oricum, că doar nu-i aşa de simplu să fii sătean al Bucei! Tre' să ai ăl mai palat dintre palate.
E. Despre treaba asta m-a anunţat Gabi, nu la mult timp de la plecarea din Bucureşti.

Vo zece ore am admirat munţi, am numărat copaci, am oprit la benzinării ca să-mi pudrez nasul, am ascultat bancuri pe care le ştiam deja, am aţipit, am căscat ochii în pădurile verde proaspăt, am trimis sms-uri, am citit sms-uri, şi încă o grămadă de lucruri pe care poţi să le faci pe bancheta din spate a maşinii, până în judeţul Cluuuj, când, deodată! Apar, una după alta, biserici şi biserici, care mai de care mai semeţe şi mai strălucitoare, mai înalte şi mai sclipitoare, cu vârfuri ca nişte coifuri de aluminiu ascuţite şi lucioase, terminându-se în preamărite cruci, imagini de poveste. Una lângă alta!
-Iooai, tu, Gabi! urlu eu mirată. Tu, da' câţi slujitori ai Domnuluii laolaltă! Da' ce sat îi ăsta, cu atâţia credincioşi, tu??
-Mai ştii ce ţi-am zis eu când am plecat din Bucureşti? Mai ţii minte de satul ăla cu palate ţigăneşti? Ee!

Care nu v-aţi prins că bisericile alea erau casele ţiganilor, vă zic eu: bisericile alea erau casele ţiganilor!

Spune-i tu

2011-04-04T02:23:00.000+03:00

Spune-i tu, dacă îl vezi,

Că n-a trecut degeaba timpul,

Că cineva e lângă mine

Şi-a aşternut la loc, nisipul.

Că zbor şi cânt ca niciodată,

Că nopţile-s, acum, mai scurte.

Dar, mai cu seamă, să nu uiţi

Să-i spui, de vrea să te asculte,

Că, poate, am să-l iert, vreodată.

Spune-i că toate s-au schimbat

În viaţa mea şi-n mine, parcă

Şi am uitat cum ne certam

Să ne mai împăcăm o dată.

Spune-i că sunt mai frumoasă

C-am învăţat să râd, din nou,

Dar că îmi beau, la fel, cafeaua

În vechiul bar, lângă hublou.

Mai bine spune-i, când îl vezi

Spune-i că nu l-am uitat

Şi că mă gândesc la el

În fiecare zi, de fapt...

Sâmbătă seară

2011-03-29T22:59:00.000+03:00

Unde: Acasă.
Când: Sâmbătă seară, ora 21:37.
Cine: Eu şi Ioana, proaspăt invitate de către mai vechi prieteni, într-un loc deosebit.
Pregătirea.

Imagine de ansamblu care arată aproape evident dubiile vestimentare: pat acoperit cu tot ce poate fi îmbrăcat de un cetăţean, masă acoperită cu tot ce poate accesoriza un cetăţean, lustra găzduia un sutien leopard-pitzy-style, tabloul meu Me2You susţinea o eşarfă cam demodată pentru locul în care trebuie să ajungem, televizorul ascundea subtil câteva dress-uri vechi şi cam uzate, pe perdea se prelingeau câteva bluze cam conservatoare pentru ce avea să urmeze, baia era atent minată cu tot ce se încadrează între creme pentru degete de la picioare şi pudra pentru nas, terenul dintre baie şi cameră presărat ambundent cu tocuri de cinşpe prăfuite şi uitate în debara. Vh1 Classic la maxim, pentru că o să ne lipsească.

Ora 22:13.
Evoluţie nesemnificativă.

Ora 22:16.
Pauză de ceai şi reculegere.

Ora 22:41.
Luat de la capăt.

Ora 22:48.
Intră pe uşă Ruxi şi sora personală.

Ora 22:49.
Şedinţă de comitet în bucătărie. Şi ceai şi reculegere.

Ora 23:29.
Luat de la capăt.

Ora 00:09.
Aleluia. După îndelungi căutări şi brainstorminguri şi cântăriri şi comparaţii şi rugăciuni şi săpături şi concluzii şi probe şi urlete şi plânsete, ne-am hotărât asupra unei vestimentaţii. De altfel, şi prima. (asta-i o treabă pe care numai femeile o pot înţelege).

Ora 00:10.
Admirat profund, în oglindă.

Ora 00:41.
Terminat admirat. Şedinţă în bucătărie, pus la punct ultimele aspecte. (Cum se mai dansează pe ritmurile alea? Ce hit-uri româneşti pop-corn au mai apărut? Dă pe youtube! Intrarea tot pe acolo o fi? Arăt suficient de fiţoasă?)

Ora 01:12.
Plecat de acasă.

Ora 02:27.
Întors acasă. Mda. Fain în Turabo.

Comandăm cu Brio!

2011-03-14T05:32:00.001+02:00

Ştim c-o fost întâi martie ş-apoi, opt martie şi ne-am simţit importante şi băgate în seamă, c-am fost cele mai sărbătorite fiinţe de pe faţa pământului. În continuare, ne simţim importante, fincă-i luna noastră. Şi-ncontinuare, pe tot parcursul anului, o să ne simţim importante, c-aşa vrem noi. C-altfel, nu ne mai numeam femei.
Iar bărbaţii, după intense cugetări şi după sinapse şi scurtcircuite creiereşti şi după cinşpe telefoane către mama/sora/fosta/colega/etc, v-au cadorisit, mândri şi voioşi, daruri ca: şireturi de rezervă, prelungitoare, ulei de motor, oală sub presiune, un kil de ceapă sau pahare cu Shrek.

În cazul în care, prin absurd, aţi fost uşor nemulţumite de surprizele lor, vă propun să aruncaţi un ochi aicişa.
Brio Collection e magazin atâta de prezentare şi de vânzare directă (în Oradea), cât şi online. Adică dai cu click şi întri pe site, unde faci comenzi şi Gabi ţi le trimite numaidecât! Sunt bijuterii handmade şi poţi să îţi comanzi câte tone vrei, că-s ieftine! Intră să vezi, dacă nu mă crezi!
Ş-apăi, dacă n-ai să fii mulţumită de rezultat, poţi să-mi faci mie ce vrei, că eu garantez! Că o cunosc personal şi ştiu că-i fată harnică şi serioasă şi talentată, da?

partea a II-a, pentru ca partea I a fost!

2011-03-10T22:55:00.000+02:00

-Tată!, îi zic. Tată, îi noo martie!
-Da, ştiu, zice. Vezi că-i ziua lu' unchiu-tu azi, l-ai sunat să-i zici să trăiască? Să nu creadă c-ai uitat când îţi dădea biscuiţi de fiecare dată când îi numărai din zece în zece! Că el te-a învăţat să numeri şi tot el te-a învăţat şi ceasul! Că numai el avea răbdare cu tine, ş-apăi tu numa' aşa învăţai, cu biscuiţi! Lui frati-tu nu i-au plăcut biscuiţii, el a învăţat să numere direct banii! Şi acuma, numa' biscuiţi nu-şi ia din banii pe care i-i dau! O grămadă de bani şi nu ştiu pe ce îi pierde! Sună-l, dară, pe unchiu-tu, de-i urează la mulţi ani!
-L-am sunat, tată, îi zic eu. L-am sunat! Că dacă azi îi ziua lui, apăi azi l-am sunat, nu mai tărziu! Nu pe zece, nu pe unşpe! Pe nouă! C-aşa-i frumos, de onomastici, să fii punctual! Onomastici ca azi, ca întâi decembrie, ca OPT MARTIE!
-Vezi că iar eşti nesimţită, cu glumele tale proaste. Zi ce vrei, dară!
-Aparatu'! C-aşa mi-ai promis!
-Am mulţi bani de dat acum, o grămadă de plăţi, o grămadă de datorii! Mai târziu îţi iau. Uite, îţi promit că-ţi iau când vând primele cireşe!
-Tocmai în iunieeee?
-Nu, chiar mai devreme. Dar nu pot acum! Ţi-l iau chiar înainte să dau primele cireşe! Că n-am datorii prea mari şi ţi-l iau un pic mai devreme!
-?!...

partea I, pentru că urmează partea a II-a!

2011-03-09T11:17:00.000+02:00

Anul trecut, de opt marte, am primit cadou de la tata un kil de ceapă. El ştie că mie-mi plac surprizele, drept pentru care, s-o străduit din greu să mă surprindă.
Hăhăhă! Hăăhăhăă! o să faceţi, cei care nu-l ştiţi pe tata
Mult, cam mult! o să faceţi, cei care aţi auzit de tata
Da' nişte mere nu ţ-o dat? o să faceţi, cei care îl cunoaşteţi pe tata

Dar în 2011 am făcut nişte brainstorming cu eul interior şi, după lungi contemplări, am tras o concluzie: anu' ăsta nu-mi mai plac surprizele. Deci îl sun pe tata:
-Alou! îi zic. Tată, ştiu ce vreau de opt martie!
-Aoleu, stai că sunt într-o şedinţă, răspunde el, uşor emoţionat. Te sun eu când termin!
-St.. că.. voia.. s.. !!! aproape zic eu
şi închide

Nu-i bai, o să mă sune el. Îi ocupat acuma. Îi în şedinţă. E aproape zece seara, da' cine ştie?!
Pe la zece jumate, timp în care uşor m-am prins că m-o păcălit, insist!

-Alo, tată, terminaşi şedinţa?
-Păi.. aşa şi aşa
-Păi cum dară, tată, că se auzeau muzică şi voioşie mai devreme, când erai tu în şedinţă! îl prind eu
-Păi că.. e.. cum.. ce? Că.. sp..! aproape zice el (tata nu e foarte coerent când se enervează) Zi ce vrei, ce vrei???
-Păi voiam să-ţi spun că m-am gândit ce vreau să-mi faci cadou de opt martie!
-Apăi, ce vrei?
-Un aparat de fotografiat! Să ştii că am căutat eu pe internet şi m-am şi consultat cu un fotograf şi am găsit şi o ofertă bună şi e bun şi de calitate şi ne-ar trebui unu', că ia uite cum creşte Gogu şi noi nu îi imortalizăm toţi dinţii de lapte, şi am şi găsit unul bun şi nici scump tare nu e şi o fată ai!
-Cât costă?
-Păi opt milioane. Maxim! E la superofertă! Şi Gogu creşte aşa de repede, tată...
-Ă... Hm.. (pauză) NU!
-De ce???
-Păi, tu nu ştii să păstrezi lucruri! zice răspicat şi hotărât. Tu le pierzi!
-Cum pierd? Ce-am pierdut eu? răspund sperând că nu s-o referit la ce cred eu
-Păi... (pauză) Calculatorul ăla bun, l-ai pierdut!
-O spart casa, tată! Şi eu nici nu eram în Vaslui!
-Portofelul!
-Am leşinat în metrou şi mi l-o furat, tată! Şi eram singură!
-Telefonul ăla scump!
-I l-am dat lui Edi, tată! Ş-apoi, el l-o vândut!
-Cardul de la Raiffeisen!
-O expirat, tată!
-Microfonul ăla pe care ţi l-am luat acu' doi ani!
-Nu mi l-ai mai luat, tată, că ai uitat!
-SUNT ÎN ŞEDINŢĂ! Te sun eu!

happy blogday!

2011-03-02T00:12:00.001+02:00

Dada; astăzi, Alla Online împlineşte un anişor. Dada! Deci de un an fix scriem. Că dacă nu scriam de un an fix, nu mai împlineam un an!

Urări, laude, poezii şi ce mai vreţi voi, în cinstea noastră, aşteptăm mai jos!

Numa' unu-i ca el!

2011-02-25T18:05:00.001+02:00

Azi am luat banii, aşa că mă sună frate-miu să-mi spună că mă iubeşte:

-N-am! îi zic
-Hai, $or-mea, că î$ în Bra$ov $i-am răma$ fără re$ur$e! Da' n-ai $i tu $uflet! (e sâsâit, dacă mă înţelegeţi. Mai sâsâit decât mine)
-Ia mai du-te tu-n #*%$^# ! îi zic eu, mai puţin sâsâieşte

Şi mă duc la bancă, să-i trimit. Ajung la ghişeiţă, o doamnă la vo patruzeci şi:

-Bună ziua. Aş vrea să pun nişte bani într-un cont, numai că nu ştiu contul. Ştiu numele şi juma' de CNP.
-Nu se poate. Trebuie contul.
-Mă numesc Hordilă.
-Aaa... se fâstâceşte ghişeiţa. Mii de scuze! N-am ştiut, vă rog să mă iertaţi! Bineînteles că se poate, nu e nicio problemă, imediat rezolvăm! Vă rog să nu faceţi plângere, că am nevoie de slujbă, am cinci copii acasă şi bărbatu-miu bea toată ziua şi cre-că are şi vo paparudă, c-apăi nu ştiu pe ce se duc toţi banii lui munciţi la fabrică! Vă implor, Majestate, cruţaţi-mi viaţa şi pâinea de la gura copiilor mei, săracii!!!

Nu s-a întâmplat chiar exact fix aşa, ci, mai degrabă:

-Bună ziua. Aş vrea să pun nişte bani într-un cont, numai că nu ştiu contul. Ştiu numele şi juma' de CNP.
-Nu se poate. Trebuie contul.
-Staţi numai o clipă, să-l sun. (numai că fratele e preocupat, săracul, şi nu răspunde la telefon) Doamnă, nu răspunde la telefon şi-apăi stau la coada asta de patruzeci de minute! Vă rog eu tare mult, dacă puteţi dumneavoastră să căutaţi în baza de date după nume! Haideţi, vă rog, că nu e un nume comun. Hordilă îl chemă. Şi şi Eduard! Haideţi, vă rog, că sigur nu aveţi prea mulţi botezaţi aşa, s-aibă cont aici!
-Cum aţi spus că-l cheamă?
-Hordilă Eduard! HORDILĂ!
-E, da, aveţi dreptate. Aşa, mai putem rezolva. Gata, unu singur e Hordilă Eduard!
-Vă mulţumesc, doamnă! Uitaţi aicea banii! Tare mult vă mulţumesc, sărâmâna! Sărâmâna, doamnă dragă, o zi superbă s-aveţi, un weekend minunat! Să vă trăiască familia!

Până la urmă, tot numele m-o salvat, nu?

Moment cu fratele 2

2011-02-24T21:51:00.000+02:00

Hai că m-am hotărât să încep seria de "momente cu fratele". Şi să nu cumva să vă treacă prin cap că fac asta pentru că habar n-am ce să mai scriu aici sau pentru că, momentan, nu mai scriu articole pentru nicio redacţie. Claaar? Pentru că aţi avea dreptate.

Oricum intraţi aici ca să vă râdeţi. De mine, cu mine, voi ştiţi. Şi, dacă tot ne-am adunat, haideţi să ne râdem de frate-miu ăl mare! Hăhă! (în realitate, sună mult mai dulce şi mai prieteneşte şi mai feminin hăhă-ul ăsta) Că de ăl mic nu mai zic.. că râde el de noi toţi, cum vrea el. (dacă v-aţi imaginat că ne surprinde cu un duş auriu în toate direcţiile atunci când ne jucăm cu el, sau că face caca atunci când credeam că tocmai o terminat, sau că dă pârţuri şi apoi râde isteric fix când sfinţeşte popa casa... No, dacă v-aţi imaginat din astea, consideraţi iară că aţi avut dreptate)

Aveam vo cinci ani, iar frate-miu vo patru. Îmi amintesc, pentru că atunci era moda puloverelor cu vreo trei reni aliniaţi pe piept (dacă eşti connaisseur, ştii despre ce vorbesc) şi aveam amândoi, ofcors! (eu pe vernil şi el pe vişiniu. Sau invers, depinde pe care îl alegeam eu, după starea de moment. Că eu eram şăfa. Ca şi-acum, de altfel. Dacă vă imaginaţi cumva că nu-i aşa, consideraţi că sunteţi cam nesimţiţi şi vă imaginaţi prea multe, da???)

Aşa. Pe-atunci, eu aveam curiozităţi claustrofobe. Adică trebuia să intru peste tot, să văd cum e. Făceam un studiu, adică.
După ce am experimentat dulapul de deasupra şifonierului şi am căzut cu tot cu dulap şi dulapul peste noi (era şi fratele acolo, mi-a ţinut scara mâţei să mă pot urca, că doar eram şăfa, v-am spus!) şi tot restul dulapurilor existent prin casă, cutii, sertare, ibrice, a mai rămas un loc neatins: cutia de sub pat (aia în care se bagă de obicei lenjeria de pat; noi nu ţineam nimic acolo, era gol. Adică liber)
Aşa că îl chem pe Edi să mă ajute în studiu. Trebuia să ridice jumătatea de canapea şi să o ţină aşa până intru eu.
-Gata. Acum dă-i drumu.
Mi-am dat seama că mi-i frică şi-am ţipat s-o ridice, ca să ies afară. Devotat, a ridicat jumătatea de pat, ca să iasă soră-sa din cutie. N-am judecat precis cum trebuie să-mi fac ieşirea, pentru că eram la început de carieră, aşa că am scos mai întâi capul afară. Eram vizibil speriată, drept pentru care fratele s-a speriat niţel şi el, l-au părăsit puterile şi a scapat din mână, astfel încât gâtul meu era prins între bara de lemn de la cutie şi jumătatea de pat de deasupra ei. Şi-am început să urlu, cât puteam. Eduţu s-a speriat niţel şi mai foarte tare, încât a făcut ce a ştiut el să facă mai bine, în momentele de panică: a fugit şi s-a încuiat în baie.

Din motive total necunoscute, fix în momentul ăla au intrat părinţii pe uşă. Şi-au dat hainele jos, s-au descălţat relaxaţi, observând că totul decurge normal în casă :"I-auzi, iar urlă chitra la frati-su, săracu'" (aşa mă alintau ai mei) şi vin liniştiţi spre camera noastră. Ne caută cu privirea şi abia au zărit un cap care ieşea de sub pat: al cui e oare?
M-a scos mama de acolo albită la faţă şi îmbătrânită instant cu cinci ani şi, timp în care se chinuia să-mi elibereze gâtul de puloverul meu cu reni:
-Lasă-mă, dă-mi drumu! Unde-i? Numai din cauza lui! Prostu tampitu! Du-te de-l bate, că-i în baie!!!

Moment cu fratele

2011-02-22T00:55:00.002+02:00

Eu cu fratele din dotare am o relaţie foarte, da' foarte strânsă. Şi mă refer la fratele ăl mare, că ăl mic nu cred că ştie deocamdată că suntem neamuri. Probabil crede că-s o smintită care, când vine, nu-l mai lasă să doarmă trei zile şi vorbeşte mai peltic decât el, crezând că formează un dialog pe vreo limbă pământeană. Că el nu trăieşte nici măcar de când mi-am cumpărat eu ultimu' costum de baie.

Aşa. Ziceam de ăl mare, care are un total de 3999200962375 de milioane de lei datorie la mine, de când eram noi mici şi eu aveam mai mult tupeu să iau bani din geanta mamii când dormea. Ş-apoi, trebuia să-i dau şi lui, că el avea tupeu să pârască, altfel. Dar eu aveam carneţel special, mândră înterprinzătoare şi bancheră, că-i calculam tot ce îi dădeam, drept împrumut. Că doară cine muncea la profit? Eu, doară!
Oricum, alea erau momente când ne înţelegeam. Pardon, momentele. Că, în rest, eram cei mai aprigi duşmani, iar lumina zilei la fiecare dintre noi venea numai ca să croiască un nou plan de răzbunare pentru inamic şi de cucerire a mai mult de jumătate de pat, la perete!

Trec ani mulţi şi plini (de alte poveşti pe care o să le auziţi tot de la mine, ca frate-miu n-are blog, aşa că nu există two sides to every story şi pe mine trebuie să mă credeţi)...

Amândoi am suferit schimbări bruşte de personalitate şi, astfel, am devenit cei mai buni prieteni. Schimbările cu pricina s-au făcut prezente din momentul în care el şi-o mutat cortul pe alte meleaguri, drept pentru care eu nu mai aveam ce jumătate de pat cuceri, împotriva cui face planuri de răzbunare, cum lua bani din geanta mamii fără acoperire.
Şi-aşa, am început să îi simt lipsa şi să vorbim cu orele la telefon, chiar dacă se epuizau subiectele. Dacă se epuizaiu, tot stăteam cu telefoanele la urechi. Numa' ca să ne auzim unu' pe altu' cum respiră de departe. Şi în liniştea momentelor de respiro-telefonic, se auzea uneori un respiro-sacadato-telefonic feminin.

-Auzi, da' tu plângi? mă întreabă fratele plin de nostalgie şi dor
-Apăi, nu! răspund eu, sora mai mare şi mai mândră
-Apăi cum, că-ţi tremură vocea şi respiri ca atunci când te prindea tata că îi probai sutienele şi pantofii lu' mama pe când aveai şasă ani!
-Hai mă, că nu chiar plâng!
-Cum, mă, că plângi!
-Apăi plâng, bine!
-Aha, deci plângi! Da' mai ţii minte când aruncai cu telecomanda după mine de la balcon? Mai ţii minte??
-Păi, mai ţiu, dară... şi-aproape că a trimis cea mai sensibilă şi mai nostalgică săgeată fix în moalele inimii
-Auzi, da' ştii de ce ţii mine? Ştii?
-???
-Că nu mă nimereai niciodată, mă! De asta!

Leapşa Cum Laude

2011-02-20T16:37:00.000+02:00

Am primit o leapşă de la Iusu, care o primit-o de la Blogărel, care nu mai ştiu de unde o primit-o sau o inventat-o chiar el însuşi.
N-am prea înţeles despre ce îi vorba în leapşa asta, ca cum n-am înţeles deloc, de fapt.
Ar trebui să zic ce blogări urmăresc eu. Păi, de ce? Dacă voi intraţi aicea să citiţi ce scriu eu, de ce să vă trimet la alţii? Cum ar fi:

Iusu, care scrie de toate şi de toţi, critică pe toate şi pe toţi, şi se chinuie să facă armată la Vaslui ca să fie unitate recunoscută şi respectată de bloagări inteligenţi şi deştepţi.

Piticugras, care când plânge, când ţipă, când plânge iară, c-o băut şi-o uitat c-o mai plâns o dată. Nu prea râde, fincă ne face pe noi să ne râdem destul. Ş-apoi, ne cere beri. Trei.

Kaos, care nu mai scoate odată cartea aia, să mă pot lăuda şi eu că-l cunosc şi c-o scris despre mine (poate schimbi personajul, că apar la uşa ta şi s-ar putea să nu fie aşa de frumos precum ne-am imaginat noi doi şi googălul, pe alocuri)

Groparu, care nu mă cunoaşte şi nu ştie ce emoţii am când postează noutăţi despre Gropărel, de parcă deja îi cunosc toată familia, ba cre'că, dacă mă duc la Cluuuj, îi posibil să îi şi salut pe stradă şi să mă aştept să răspundă şi să ne şi pupăm, că doară ne ştim de atâta vreme!

Silvia, care scrie când despre Reştibucu, când despre tramvaiele din Iaşi (depinde numa' unde se află) şi care vrea soţ blond la costum, ca să fie şi ea la costum lângă el. Bună alegere să fie blond, fată deşteaptă. Că dacă era brunet, erau mai vizibile firele albe apărute după nuntă! C-o ştiu eu pe ea, o ştiu eu.

Ghizuroi, care mai tot timpu îi suparat pe românii proşti şi inculţi; aşa de suparat că şi-o luat şi jucăriile şi prechina mai spre nord-vestu Europei; dar cu care mai mult m-am certat decât m-am cetit. Noroc de Ghizuroaică, care scrie poezii frumoase şi ne compensează pretenia.

Denisa, care când iubeşte, când îi supărată şi-i blastămă pe toţi, când iubeşte iară, când iară blastămă şi-i sigură că are farmece făcute. Că aşa i-or zis mama şi mătuşa şi bunica şi ailaltă mătuşă, care ghicesc în cărţi şi boabe de fasole şi foi de dafin şi nori şi stele şi var lavabil.

Adina, care ori scrie angelic despre copilărie şi despre mumă-sa pe care o cunosc deja ca pe mama, ori scrie demonic despre oricare exemplar masculin care i-a intrat în gură. Şi că, odată intrat, tu masculule, nu care cumva să ştie vreun prieten de-ai tăi de blogul ei, pentru că nu mai ai nicio şansă să-ţi salvezi demnitatea, şi îndată, apelativele date la botez, or să se schimbe în alea pe care le foloseai pe ăi mai proşti şi mai ghei rataţi de la bloc.

Leul de Oraş, pe care l-am căutat pe facebook, după ce a povestit tentativa lui de sinucidere din baie, numa' ca să văd dacă i-o reuşit ori ba. Nu i-o reuşit, că de-i reuşea, încăleca pe-o şa, şi nu ne mai povestea.

Cam atâta; dacă am uitat de vreunu, ţipaţi mai jos şi vă laud şi pe voi.

Toamnă

2011-02-18T23:35:00.001+02:00

M-am trezit un pic şi am văzut că sunt cu spatele la el şi el cu spatele la mine. Şi doar, aşa de îmbrăţişaţi am adormit... M-am simţit vinovată şi m-am lipit înapoi de el. L-am cuprins cu o mână şi l-am sărutat pe spatele umed şi lipicios. Probabil l-am trezit; s-a întors şi el să mă cuprindă.
-Tu de ce mă iubeşti? îl întreb
-Te iubesc?!
-Tâmpitule!
-De asta. Pentru că tu ştii să mă cerţi cel mai frumos.
-Atât?
-Şi pentru că răsari soarele.
Era dimineaţă.

pentru Anasta

Supă instant

2011-02-16T18:21:00.001+02:00

În fiecare zi, în pauza de masă de la muncă, toate fetele își aduc pachet cu o grămadă de mâncare bună și gătită, de acasă. Și mănâncă, ofcors. Că doară de asta și-au adus-o. Și eu stau și mă uit ca proasta. Cu covrigu' sau cu biscuitele în mână. Mă întreabă de fiecare dată dacă nu cumva vreau și eu. Refuz politicos, că mi-i rușine să mă bag cu lingura în caserola lor.
Îi intreabă și pe băieți dacă vor, iar ăia n-au rușine și cer juma de porție, să guste. (”No vezi? Lui nu i-o fost rușine ca ție! Acu' el mănâncă! Tu, cu rușinea ta! De-acuma îi târziu, de unde să mai ceri? Satură-te din covrig!” îmi spune de fiecare dată, prietenul meu imaginar, Fabritzio. Nu v-am zis despre Fabritzio; asta-i altă poveste)
Aşa că ce-mi rămâne de făcut? Să-mi iau şi eu pachet de acasă.

Ajung acasă, mă trezesc a doua zi într-o cu totul altă stare. Toată atenţia mea se concentrează pe îmbrăcat şosete din aceeaşi pereche, spălat pe dinţi şi nu pe lângă, plecat la muncă cu cap şi nu fără. Nu uit de pachet, dar, de fiecare dată, Fabritzio îmi zice: E.. lasă, nu-i bai să-ţi faci pachet, mai degrabă dormi cinci minute în plus. Te saturi tu dintr-un covrig. Şi-l ascult. Apoi, vine pauza de masă şi iar mă uit la ele. Eu, cu covrigu' meu. Şi cu Fabritzio.
Ei, asta se întâmpla în fiecare zi! Până azi!

Azi nu mi-am făcut chiar pachet, că mai degrabă am dormit cinci minute în plus. În schimb, mi-am luat o supă instant. Din aia cu tăiţei, într-un borcănaş, cu folie de aluminiu deasupra (detaliu important).
Şi-aşa aşteptam eu pauza de masă, să mă vadă fetele cum mănânc eu cot la cot cu ele.

Se face doişpe. Mă duc victorioasă spre bucătărie. Chem şi toate fetele să luăm masa împreună. Arunc un ochi peste modul de preparare scris pe ambalaj şi dau sama că-i simplu. Aşa că pun oleacă de apă şi bag la cuptorul cu microunde. În câteva secunde miroase a ars. Încerc să nu scot niciun sunet, ca să nu se prindă nimeni că eu am fost. Una din fete, chiar lângă mine:
-Ce miroase?
-Eee, nimic. (deschid uşor cuptorul şi iese norul negru)
-Hahaaha haha! Alina a ars stanioluuuuu!
-Sssst, Cristina, taci că n-am ars nimica!
-Cuuuum? Ce-a ars Alina? apare si Ioana
-A ars stanioluuuul! haha! răspunse Horaţiu
-Ce staniol? veni şi Andrei
-Hahaha, o ars stanioluuul ! hop şi Mihaela
Uite-aşa râdeau şi repetau toţi în cor "stanioluuul!".

Toată un nerv, îndepărtez staniolul şi bag înapoi borcănaşul cu supă, acoperit de o farfuriuţă. Când să-l bag, n-am prea reuşit, că a căzut farfuriuţa, pusă, o idee greşit. Gălăgie ce a făcut farfuriuţa aia înauntrul cuptorului cu microunde, n-au auzit nici turcii pe frontul de luptă. Şi iar se adună toţi cu observaţii şi râsete, înlocuind de astă dată "stanioluuul" cu "farfuriuţaaa".
Reuşesc, într-un final apocaliptic, să introduc bucatele în cuptor, ba chiar să îl pornesc două minute.
DING! Îi gata masa mea. Toată entuziasmată că, în sfârşit (după ce toată lumea s-a întors la treabă), mănânc şi eu. Numa' c-aşa m-am bucurat, c-am apucat de unde era mai fiebinte, borcanul.

Şi uite-aşa, am mâncat eu supa aia; tristă, epuizată şi friptă la două degete.
Nu mai gătesc niciodată la muncă!

Treburi profesionaleşti

2011-02-14T23:05:00.000+02:00

Vă mărturisesc că nu prea mai ştiu să scriu cu diacritice. Aşa că, m-am gândit să mai zic vo doo prostii aici, ca să reprind dexteritatea.
Şi cum n-am mai scris, pen'că n-am prea avut timp, vă povestesc câte ceva de la muncă.

Andrei e colegul meu preferat de la muncă. Andrei e manager. I-a vândut unei stimabile doamne director de clinică medicală privată renumită, un spaţiu demn în revista noastră. Doamna director, din diverse motive, n-a reuşit să achite suma aferentă serviciului publicitar. Şi-o sună Andrei azi, o sună mâine. Doamna nu răspunde.
Se gândeşte Andrei la planul B şi-o sună de pe alt telefon. Răspunde doamna:
-Alo!
-Bună ziua, doamna director! Andrei Popescu sunt, ştiţi...
-Mă scuzaţi, nu pot vorbi acum, vă sun eu in câteva minute!
Care nu v-aţi prins că doamna nu a mai sunat deloc, vă spun eu. Nu a mai sunat deloc.
Aşa că, Andrei, a decurs la planul C. Îi trimite SMS: "Doamna director, vă rog mult, să achitaţi prin OP suma din contract. Vă rog eu mult, doamna, vă rog din tot sufletul meu. Mult, mult, de tot! Haideţi, doamna director, daţi-ne banii, vă implor!!!"

Alta.
Domnişoara Carmen îşi caută loc de muncă. Aplică la anunţul nostru şi se prezintă la interviu. Răspunde frumos la întrebări, e invitată a doua zi la birou pentru probe şi accepta, cu entuziasm.
A doua zi, dimineaţă, probabil Carmen era obosită, aşa că trimite un SMS: "Nu mai vin astăzi la probe, pentru că salariul mi se pare cam mic."
No, să-i răspund fetei, tot prin SMS: "Bună, Carmen. Ne-am hotărât ca, special pentru tine, salariul să fie cu 60% mai mare. Aşteptăm un răspuns din partea ta. Cu respect, echipa MPA"
Eeee? Sună Carmen, ofcors!
-Bună ziua, sunt Carmen!
-Bună, Carmen!
-Voiam să vă întreb, pentru salariul ăsta, tre' să îndeplinesc acelaşi target?
-Daaa, Carmen. Când poţi să vii la muncă?
-Mâine!
-Te aşteptăm! O clipă, ţi-l dau şi pe Andrei puţin.
-Da da

-Bună, Carmen!
-Bună!
-Uite, noi ne-am gândit să îţi oferim mai mult, dar tre' să faci câteva chestii pentru asta.
-Ce?
-Păi.. nu ştiu.. aşa, nişte chestii..
-?!
-Uite, hai că ma gândesc eu şi te sun să îţi zic.. bine?

Gălăgie mare

2011-01-29T03:07:00.001+02:00

Am rezervat de miercuri masă în Le Studio pentru joi, pentru că prietenul meu, Nino, mă anunţase de vinerea trecută că o să fie gălăgie mare acolo. Că s-a renovat, că e karaoke incendiar şi că toate cele. Aţi înţeles?
Rezervasem, încă, pentru şase persoane frumoase, chiar dacă eram numai cinci. Crezusem c-o să fie gălăgie mare şi că, poate, n-om avea loc suficient să ne desfăşurăm.
Ba am ajuns acolo chiar pe la nouă jumate, că mă gândeam c-o să fie gălăgie mare şi nu prindem masa.
Ajung la chelneriţă:
-Bună, am o rezervare pentru şase persoane, pe numele Alina.
-A, la aceeaşi masă unde aţi stat şi data trecută?
-Ia arată-mi, unde am stat data trecută?
-Aici, exact în faţa scenei.
-Unde-am stat şi data trecută, daaa...

Nino n-ajunsese încă. Nino e MC şi pe acolo. De fapt, n-ajunsese mai nimeni, înafară de personal. Şi de noi.
Îi dau SMS: Ninooo, când ajungi, pune-ţi un girofar pe cap, să te văd!

Ne-am distrat şi ne-am cântat până la trei dimineaţa noi cu personalul, cu Nino şi cu alţi câţiva prieteni de-ai lui.

M-am trezit cea mai mucioasă din Ştefan şi vorbeam ca un elefant.

Asparagus!

2011-01-17T22:55:00.004+02:00

eu: tu, să facem ciorbă de fasole sau fasole aşa?

denisa: ciorbă. e mai bună. mai uşoară

eu: da, tu. cu ceapă.

denisa: daaaa

denisa: sau cu murături !

eu: ce-ai, tu? murături la ciorbă?

denisa: da, mai ales la ciorba de fasole!

eu: MAI ALES? adică tu aşa, în general, mănânci murături la ciorbă?

denisa: mai e o ciorbă ce-o mănânc cu murături

eu: care, tu?

denisa: nush cum o cheamă acum

eu: tu eşti tâmpită? vorbeşti serios?

denisa: nush, fată, a făcut mama odată

denisa: şi mi-a plăcut

eu: nu ştii cum o cheamă pe ciorbă? :))

eu: perişoare?

denisa: nu

eu: găluşte?!

denisa: nu

eu: ai mâncat-o pe săraca ciorbă şi nici măcar nu ştiai cum o cheamă

denisa: asparagus, fată !

eu: ce dracu-i aia? are nume de războinic roman

Later Edit:

Şi mă uit după reţetă, care zice aşa: "Fasolea se lasă la muiat timp de 10-12 ore, apoi se pune la fiert în apă rece. Între timp se face sosul. (...)"

eu: tu, denisa

denisa: da

eu: tu, avem treabă vo două săptămâni

(îi trimit link cu reţeta de mai sus)

denisa: hahahahahaaa

eu: tu, îţi dai seama cât tre să stea fasolea aia în apă rece, până fierbe?

denisa: hahahahaha

eu: şi între timp, nu că stai degeaba

eu: munceşti la sos

denisa: sparanghel îi zice!

eu: ce-ai, fată?

denisa: sparanghel, nu asparagus!

eu: ăsta parcă îi sluga lu asparagus

Ce caută lumea pe Google

2011-01-16T15:40:00.001+02:00

Băi, deci dacă Google ar avea vun buton du-te la serviciu în locu' meu sau prepară-mi un hot-dog, mai mult de juma de populaţie ar da, cu bucurie, click. Vă zic.
El ştie şi face tot, aşa că tot poporu' îi mângâie lampa. Mulţi i-au intors supăraţi spatele lui Dumnezo şi şi-au încredinţat sufletul preamăritului Google: Sfinte Google, spune-mi, te rog, mă iubeşte Gigel? ; Goog', ce să fac când mă mănâncă în nas şi nu pot să mă scarpin pentru că tocmai mi-am făcut manichiura? ; Gigi, ştii tu oare de ce am făcut caca negru azi dimineaţă, când eu am băut azi-noapte numa' vin alb?

Voi nu mă credeţi şi ziceţi că exagerez. Din păcate, nu ştiu chiar tot ce caută poporu' pe sfântul informator, da' ştiu eu sigur ce-au căutat de au crezut ei că găsesc la mine pe blog.

No, cam asta:

compune o poezie cu Domestos - v-am zis eu că Gigi ştie să facă de toate.
cum să-ţi dai seama dacă s-a tăiat maioneza - dacă tu nu ştii nici când s-a tăiat, vrei s-o repari?
cum se scrie corect te înpart cu altă persoana - nu aşa.
eşti un nenorocit dar te plac - Gigi, nu poţi să le ai pe toate.
în pui mei cele mai nai onlin ştiu cum - cum?!
alina hordilă şi kaos moon iubire - da, noi. Ne iubim, vii?
maioneză reţetă alla online - v-am povestit cum am împrăştiat maioneza pe pereţi, cu ce vreţi să vă ajut?! (sunt peste 40 de căutări după maioneză)
mi-am făcut profil pe hi 5 şi nu l găsesc înainte îl găseam acum nu mă găs... - băi, băiatule...
muzică de manele măi fată îndrăgostită unde te duci aşa grăbită - Google iubeşte pe toată lumea...
paranoia cum scap de ea - măi fată, cred că ştiu cine eşti.
să-mi daţi şi mie un ajutor căs copilul străzilor - da' ai internet, 'tu-ţi ceapa mă-tii!
se caută solistă - ţi-am dat eu sursă sigură
vreau adrese de feisbuc dar vreau şi să meargă şi vreau şi să vorbesc şi... - cauţi o prietenă şi nu găseşti?
caut străzi din vaslui - "străzi"??
ce mesaj să i trimit după ce m-a înşelat cu cea mai bună prietenă - cu cine?!
cum ştiu dacă mai sunt virgină? - am prieteni care te pot ajuta.

Oi mai reveni cu actualizări.

Mai stau un pic, aşa

2011-01-16T02:22:00.000+02:00

Îi joi. Plec de la birou fuguţa, că am blind-date cu un client arab. Ajung la locul cu pricina şi văd un domn care se potriveşte profilului de achmed-allah-inshallah-abdul, indreptat către mine, cu zâmbetul larg. Dau sama că el trebuie să fie şi, încrezătoare, întind mâna să salut şi să mă prezint.
Mă rog, nu era el. Nu vorbea nici româneşte, nici englezeşte. O fi crezând că-s nebună, am continuat să fac pe nebuna şi am mers vo zece paşi mai încolo, s-aştept profilul corect.

Telefonu' suna întruna: "Alina, să nu întârzii mâine, că ai întâlnire la 10. Da? Te rog, Alina, să nu uiţi!"
Sună iar: "Fată, vezi mâine vii şi tu la 9, că ai intâlnire, da?"
Da, băi, ştiu. Ce-i cu voi? La 9 vin!

Veni clientu', rezolvai treaba, plec spre alte întâlniri mai cu iz nonformal.

Seara, zic să trec prin Mojo, că le-o fi dor ăstora de mine. Aşa, numa' să salut.
Am mai stat un pic, aşa, pân' după 3 dimineaţa. Dar mi-s precaută şi trimit sms Ioanei: Sună-mă la 8 şi scoală-mă din morţi, că eu acuma plec spre casă.

Mă scoală Ioana dimineaţă, răspund cu o energie de parcă şi băusem cafeaua deja, numa' ca să o dumiresc şi să închidă mai repede. Şi pun capul înapoi pe pernă, ştiţi voi, ca să mai stau un pic aşa. Zic, stau oleacă să mă gândesc cu ce mă îmbrac. Şi m-am gândit. Intens.
Sună iar telefonu. Mai că voiam să răspund, toată nervoasă, că nu-i nevoie să insiste ca nebunii, că doară m-am trezit. Când, într-un colţ de display văd că-i 9:10. Mă calmez şi resping.
Mă calmez, pe naiba. Şi dă-i, maraton.

De trei ori o sunat telefonu' până la birou, de trei ori am zis că-s peste stradă şi aştept să se facă verde.
Intru pe uşă la fix 9:32, gâfâind, îmbătrânită cu cinci ani, aproape bronzată la faţă şi, sprijinită imediat de primul birou:
-Dar liniştiţi-vă, abia la 10 e întâlnirea.
-20 de minute ai aşteptat un verde. Acu' ce gâfâi aşa?
-Am trecut repede, voiai s-aştept iară?!

Mărturisesc că nu m-am spălat pe dinţi. Pupici.

Una bună ş-una rea

2011-01-09T22:51:00.002+02:00

Zilele astea am avut inspiraţie şi-aş fi reuşit să scriu ceva tare interesant. Dar cum s-a întâmplat să vină -inspiraţia- tocmai atunci când eram aproape cocoţată pe un scaun în Silver, într-o stare de ebrietate aproape neonorabilă pentru o stimabilă şi delicată domnişoară, vă zic doo pilde.
Una bună ş-una rea.
Pe care vreţi s-o auziţi prima? Pe aia rea, nu-i aşa?

No bun. Pilda bună.

Acu' vreo doi-trei ani, pe vremea când eram mai talentată la ieşit prin cluburi, ce credeţi că s-a întâmplat? Am ieşit într-un club. Eu, două prietene bune şi-ncă una, care era prietenă cu una dintre prietenele mele bune. Aţi înţeles? Aşa. Şi cum stăteam noi aşa, la masă, vine chelneriţa la mine:
-Domnu' de acolo doreşte să-ţi ofere ceva de băut (arată cu degetu' posibil chiar un domn, la vo 35 de ani)
-Mulţumesc, am deja.

Vine iară, refuz iară.
Vine iară, pune în faţa mea un cocteil.
-Nu te supăra, chiar nu vreau, zi-i că îi mulţumesc şi gata.
-E de la altcineva şi, crede-mă, e foarte bun. Te sfătuiesc să-l bei.

Prietena prietenei mele, să-i spunem PPM, c-am uitat cum o cheamă, lucrase până de curând chiar în clubul ăsta şi-mi spune şi ea să-l beau, că e bun. Aşa bun o fi; păi să-l beau, dară! Şi iau o gură, doo. Bun, drept. Bineînţeles că a făcut cercul mesei să guste toate fetele.
Vine chelneriţa la mine să mă-ntrebe dacă-mi place. Zic, da, da' de la cine e?
-Păi, nu pot să spun, a zis că vrea să rămână anonim.
-Păi şi-atunci ce aşa multe insistenţe?
-Costa 350 de lei cocteilul.
-Aha... şi mai iau o gură

PPM îmi mai cere paharu', că-i place şi ei. Stătea chiar în faţa mea. Bea şi mi-l înapoiază. Numa' că are grijă să-l aşeze precis cu jumătate de picior pe pachetul de ţigări. Adică înclinat la 45 de grade spre mine. Îl văd cum aterizează spre poala mea, în slow motion şi-mi trec o grămadă de gânduri prin cap. Cum se întâmplă atunci când vezi cum cad lucruri în slow motion, ştii că poţi face ceva, dar parcă eşti încleştat. Da, aşa. Şi-a plouat cu cocteil.
O chem pe chelneriţă să-i plătesc, îi zic că plec acasă şi-mi mărturiseşte de unde am primit cocteilul. Zic să mă duc la om să-i mulţumesc, că mă simţeam ca o împiedicată toantă care nu merita nicio Margarita.
-Scuze, tre' să plec, că-s toată cocteil. Voiam să-ţi mulţumesc. Mulţumesc.
-Pentru ce?
-Pentru cocteil.. !?
-Nu ştiu despre ce vorbeşti, nu am fost eu. Dar... ţi-a plăcut?
-Da, a fost bun. Mai am. Mulţumesc. şi-am plecat.

Şi pilda rea:
Tot vo cinci prietene vesele, într-un loc zgomotos şi vesel. Un nene şi mai vesel decât noi, de etnie necunoscută, la vreo 40 de ani, cam cât mine fără tocuri şi cu dantura nu tocmai completă, salută o prietenă de-ale mele:
-Bună seara! Singure fetele?
-Bună. După cum se vede.
-Pot să vă ofer ceva de băut?
-Mulţumim, nu.
-Dar de ce?
-Avem deja, suntem mulţumite. Distracţie plăcută
-Dar insist!
-Îmi pare rău, sunt logodită.

Prietena mea nu ştie să se certe în englezeşte, aşa că mă bagă pe mine la inaintare. Îi explic domnului că am venit singure, ne simţim bine aşa şi tot singure vrem să plecăm.
-Aha! Deci e logodită! BINE! Dar dacă o văd cu altul, îi arunc cu paharul ăsta în cap!

N-am mai zis nimic, că avea paharul în mână şi am continuat să ne vedem de treaba noastră. Desigur că prietena mea a mai fost întrebată una-alta de către unu'-altu'. Timp în care domnul pândea şi aştepta momentul. Îl zăresc prin mulţime cum îşi face loc să se îndrepte spre ea ca turcii la atac, cu "arma" în mână. O avertizez cum pot -fatăăă, vineee!-, dar cam târziu. A reuşit să stropească trei vesele dintre noi.
O a patra şi o a cincea veselă au chemat întăriri şi domnul cu pricina a părăsit incinta veselă, nu tocmai vesel.

Domnul Promoter

2011-01-05T19:26:00.001+02:00

Muzica a rămas o pasiune pentru mine. Nu contest şi, dacă primesc propuneri, nu le refuz, dar demult am încetat să mai visez la o carieră în domeniu sau să investesc bani în asta. Timp, da. Oricând. E o plăcere.
Însă, majoritatea prietenilor şi a rudelor mele, nu s-a resemnat. De câte ori aud sau văd vreun anunţ în ceea ce priveşte, mă sună imediat şi sunt siguri că ce au descoperit ei o să mă promoveze şi-o să mă vadă pe scenă din nou, îndată!

Aşa că, azi, la muncă, o colegă vine la mine, şi dintr-o suflare: Alina, am văzut un anunţ pe un site cum că se caută soliste! Depune şi tu CV-ul!
Îi explic că nu mă interesează, dar insistă. Hai, că intru să văd, din curiozitate.

"CÂNTĂREŢI cu sau fără experienţă, preferabil tinere şi frumoase, cunosc limba engleză, remuneraţia pe disc şi ieşire video, de contract şi spectacole. Trimite CV la drcrecordsinc@hotmail.com. 0766 873 904"

În dreptul anunţului se prezenta o fotografie cu o minunată şi fină domnişoară, o adevărată artistă, promovată de domnul cu pricina.

Eeee? Păi cum să trimiţi CV la aşa ceva? Am sunat, direct!

-Alou (un uşor accent franţuz)
-Bună ziua! Am văzut anunţul dumneavoastră şi voiam să aflu mai multe.
-Pare rău. France. Nu vorbeşte româneşte. Nu înţeleg. (deci, franţuz)
-English?
-Yes, yes!
-(îi repet aceeaşi treabă, continuând să ne înţelegem în englezeşte. Nu precizez despre ce anunţ era vorba, convinsă fiind că domnul manager nu căuta doar cântăreţe)
-Da, daaa.. caut tinere domnişoare doritoare de carieră în muzică şi care doresc să câştige foarte bine! (mă înşelasem, domnul lucra pe o singură tactică)
-Ia spuneţi-mi mai multe. Unde promovaţi? Cum? Radio sau live band de cover-uri?
-Radiooo, concerte, albumeee, bani. Muuulţi bani!
-Ooo, ce bine! Păi şi aţi mai promovat până acum?
-Daaa, am o mare experienţă! Am promovat in SUA! Ne întâlnim, înregistrăm aici şi apoi mergem în Europa, după care ajungem faimoşi în SUA!
-Oooooo!!! Dacă aşa bine e, spuneţi-mi, pe cine aţi mai promovat până acum?
-Păi nu... că nu-s cunoscuţi aici...
-Păi unde?
-În SUA!
-Oooo, am prieteni în SUA! Sigur au auzit de ei. Spuneţi-mi, pe cine aţi făcut vedete?
-Păi nu, că e prima dată când caut fete în România. Că am auzit că-s cele mai frumoase fete.
-Bine, dom'le. Spuneţi-mi un nume.
-Păi, Kee West. (superba de mai sus)
-Acum o caut pe Google, nu găseşte absolut nimic. Dar presupun că pe mine o să mă faceţi şi mai faimoasă decât pe ea, nu?
-Daaaa, sigur! Şi bani, muuulţi bani! Lots of money!

Adresa şi numărul de telefon sunt chiar cele din anunţ, puteţi să vă încercaţi şi voi succesul.

Şi-s atâtea fete naive şi cu multe, multe visuri...

Etajul 10

2011-01-05T13:19:00.002+02:00

Am un vecin la etajul 7 care e supărat pe mine. Nu ştiu de ce e supărat, dar niciodată nu doreşte să-mi răspundă la salut. Eu sunt politicoasă. Serios, insist în fiecare dimineaţă. Şi nu e vreun Don Juan, n-am nevoie de nimic de la el şi nu cred că el mi-a furat covorul. Pur şi simplu sunt setată pe modul "cei şapte ani de-acasă". Dar lasă, că am eu ac de cojocul lui! De mâine nu-l mai salut!

Acum, probabil vă intrebaţi cum se întâmplă să dau peste el, ţinând cont că eu locuiesc la etajul 10. Păi, am renunţat la lift (implicit scări rulante, caloriferul pe post de scaun de la muncă atunci când beau cafeaua, scaunul din metrou pentru trei staţii şi tot felul de prieteni de-ai leneşilor). Asta de câteva zile şi deja am legat prietenii cu majoritatea vecinilor, care au iniţiat de la "Aoleu, nu merge liftul, domnişoară?". Deci m-am obişnuit să întâmpin chipuri panicate pe scara blocului, în timp ce cobor/urc scările. Dar de aici până la a nu răspunde la salut? Şi de fiecare dată, omul se uită la mine dubios şi intrebător, apoi se îndreaptă către lift.
Mă gândeam să îl opresc într-o dimineaţă şi să-i spun răspicat: Bună ziua! Mă numesc Alina şi cobor/urc intenţionat pe scări, pentru că mi-a plăcut cozonacu' de Crăciun! Ştiu că merge liftul, dar nu-mi pasă!
Însă, ştiuuu, indiferenţa doare cel mai tare. Aşa că o să-l ignor începând de mâine. O să sufere, nenorocitul!

De ce e bine la etajul 10?
În primul an de facultate, am locuit prin Colentina, la etajul 9.
Într-o frumoasă zi de vară, mă sună ai mei că-s pe drum spre mine. Adică într-o oră ajung in vizită. M-am bucurat teribil că făcusem curat-curăţel cu o zi înainte, aşa că nu-mi mai rămânea decât să trec pe la supermarket. Să pun un fursec pe masă.
Mă întorc de la supermarket. În faţa scării, mulţimea aclama. Se adunaseră vecinii, stăteau cu ochii îndreptaţi în sus şi se mirau. Mă uit şi eu.
Jumate de bloc era ud. Adică se vedea cum până la etajul 5 inclusiv, curgea apa şi se udau pereţii.
Un vecin din dreptul meu simte nevoia să mă pună la curent: "Vai, domnişoară! Ştiţi ce s-a întâmplat? Familia de la etajul 10 a plecat în vacanţă şi, nu ştiu, li s-o fi spart vreo ţeava ceva, că e mare inundaţie la ei. A reuşit administratorul să oprească calamitatea, dar vecinii se întorc abia diseară. Deci o să mai curgă ceva apa. Săracul vecin de la etajul 9..."
Eh, guess what?

Multă lume, puţini oameni

2010-12-29T22:11:00.001+02:00

Mă bucur că am primit multe intenţii de ajutor pentru familia nevoiaşă despre care v-am povestit. Îs bune intenţiile, gâdilă psihicul. Aţi sărit mulţi ori aici, ori pe Facebook, ori prin telefon. Merci fain.

Însă, mai puţini au fost cei care au făcut.
Dan şi Mihaela ne-au primit bucuroşi, frumos îmbrăcaţi, în "căsuţa" lor care mirosea a beţişoare parfumate. Iar Tiberius a râs, a dat din mâini şi ne-a analizat atent pe toţi, pe toată durata vizitei. A plâns juma de oră încontinuu fix până să ajungem, iar când ne-a văzut a făcut pipi. Am luat-o ca pe-un semn bun.

Mulţumim: Andreea Ina, Bogdan, Silvian împreună cu prietenii lui, Sonia, Laura şi Cătălin!

Tu poţi?

2010-12-23T13:06:00.001+02:00

O familie tânără locuieşte într-o ghenă... pe care şi-au amenajat-o ca şi casă. Nu au apă, n-au căldură, se străduiesc să ducă o viaţă normală, fără să se plângă sau să cerşească. Cu toate astea, când intri acolo, te primesc într-un cămin cald. Pentru că sunt fericiţi! Dan şi Mihaela au un bebe de şase săptămâni, Tiberius.

Dacă ai lucruri pe care nu le mai foloseşti (jucării, hăinuţe, o păturică să le ţină de cald, orice crezi că le-ar fi util), te rog vino cu mine într-o vizită le ei, să le aducem încă un zâmbet pe faţă!

Nu îţi cere nimeni bani, nu-ţi cere nimeni SMS-uri de 2 euro, depuneri în conturi bancare sau donaţii despre care nu ştii unde ajung. Tre` să ai pe acasă lucruri de care te împiedici, haine pe care nu le mai porţi, o veioză pe care ai ascuns-o în debara, pentru că nu se asortează cu noul tău decor din cameră. Lucruri care ţie iţi sunt în plus şi care lor le-ar face viaţa cu mult mai frumoasă şi mai uşoară...

Şi nu, nu vorbesc de oameni care-şi plimbă copilul pe străzi, ca să înduplece trecătorii cu celebrul "daţi-mi un leu, că plânge copilul de foame!". E un cuplu de oameni care au crescut în orfelinat şi nu au avut şansa de studii superioare şi de un start decent pentru a-şi putea construi o viaţă comodă.
Mihaela a lucrat ca menajeră şi bonă, până să nască, iar Dan işi caută un serviciu stabil, timp în care e o mână de ajutor pentru vecinii din zona în care locuiesc. Repară, cară, face, drege... ce poate şi i se cere, pentru... cât se poate.

E uşor să spui că vrei sa îi ajuţi, crede-mă că la fel de uşor e să şi faci. Mai greu e să-ţi mişti fundul şi să te porneşti. Dar, dacă te doare în fund sau eşti prea ocupat, dă un like pe Facebook la treaba asta şi întoarce-te la ce făceai mai devreme.

O să mă duc in Vaslui şi aduc ce pot, de acasă. Miercuri sunt înapoi şi seara se face adunarea. Vom merge la ei (undeva în zona Floreasca). Vino şi tu!

Hai să devenim aşa cum ne place să credem că suntem!

Cado'

2010-12-20T21:05:00.001+02:00

Azi am plecat de la serviciu la 17:04. S-a mirat toată lumea. C-am stat peste program.
Lucrez până la 17, iar eu sunt singura punctuală. La plecare.
Dar astăzi eu, de fapt, mă grăbeam să plec, că aveam treabă. Doar că mi-a luat ceva până am pus arsenalul de haine pe mine. Mi-e groază de frig. Mai bine mor de cald, decât să mor de frig. E mai mişto să mori de cald decât să mori de frig. Plus că-i mai estetic.
Eu port două şaluri. Unu dedesubt şi unu deasupra. Şi nu numai că nu râd fetele de mine, ba chiar le place inovaţia. Am lansat un trend: două şaluri odată. Puteau să şi râdă, că decât să mor de frig...

Aşa. Şi mă grăbeam să plec. I-am promis acu' doişpe ani lui frate-miu că-i cumpăr nişte brăţări hand-made, ca ale mele, şi m-am gândit că e timpul să-mi ţin cuvântul. Şi-am plecat în cercetare.
Mi-au zis fetele la birou că găsesc ce caut pe la Sala Dalles, aşa că m-am dus acolo. N-am mai fost acolo până acum şi mă aşteptam să fie un magazinaş cu tot felu' de chestii mici. Când am intrat, era o sală cât Vasluiu'. O grămadă de oameni se fâţâiau pe acolo, cam câţi vezi şi-n Vaslui. Era, de fapt, un târg de cadouri de Craciun.
Mi-au luat ochii imediat toate lucrurile hippie şi vintage, am făcut o tură pe acolo, am admirat cu tristeţe toate cele şi mi-am făcut lista de cumpărături cu intreg salariul care trebuie să-mi vină. Apoi mi-am amintit de ce m-am dus acolo şi-am mai făcut o tură. N-am găsit ce-mi place mie.

Aşa că o sun pe Sandra, că mai ştie ea un magazinaş.
Sandra era la dentist, aştepta. Stă cu mine în telefon, îmi povesteşte ca la proşti: "Stânga, dreapta, încă o sută de metri, stânga, dreapta, trebuie să ajungi în dreptul unei ceainării. Că de-acolo nu mai e mult. Ai ajuns?"
Am ajuns. Acu' ce fac?
"Tre' să-nchid, că intru acum! Te sun imediat după ce ies!"

Rahat. Sunt în faţa ceainăriei şi nu ştiu ce trebuie să fac. Habar n-am cum se numeşte magazinul, habar n-am la ce distanţă sunt de el. Mă învârt pe acolo ca o raţă jumate de oră şi mă decid să mai amân puţin promisiunea. Şi-aşa nu-i grabă.

No bun. Acuma cum ies? Am mers drept înainte, tot ca raţa, până la şuşa. La Vaslui, dacă te rătăceşti (ipotetic vorbind), cauţi strada cea mai populată şi-ai ieşit în centru. Aşa am făcut. A funcţionat.

Ajung acasă, mă sună frate-miu:
Edi: Da' ce faci?
Eu: Bine, am ajuns acasă.
Edi: Mă gândeam aşa... tre' să-ţi iau cadou de ziua ta?
Eu: Eh, nu neapărat. Dacă vrei tu musai.
Edi: Păi zi tu dacă vrei.
Eu: Eh.. Bine!
Edi: Păi şi ce vrei?
Eu: Am văzut o geantă hippie faină azi.
Edi: Ok. Hai că-ţi pun mâine banii şi ţi-o cumperi din partea mea. Îi bun aşa?
Eu: Bun aşa.

Iarna-i cam aşa:

2010-12-18T22:07:00.001+02:00

salvatorii, cei mai buni prieteni ai noştri din spitale, oamenii pe care îi venerăm şi-n ale căror mâini ne lăsăm speranţa şi încrederea -doctorii- îşi freacă mâinile şi-şi recită crezul, în gând: "dă, Doamne, un polei!";

scade numărul plângerilor privitoare la violenţa domestică. Acum, "cad pe gheaţă";

dormi ca prostu`. Îţi sună dimineaţa alarma să te trimită la muncă şi e atât de frig şi de deprimant, încât ţi se face şi mai somn;

bate vântul. În faţă, în spate, medial, lateral, vântul bate;

e-aşa de frig, că şi dusul la toaletă devine neplăcut. Colacul de wc e rece;

femeile fac mâncare. Fac sarmale, fripturi, cozonaci, etcetera. Fac multă mâncare, până dimineaţa. Şi-apoi primesc un şut în fund;

eu am nasul roşu iarna. Da' roşu. Cu ochii albaştri, cu pletele bălaie şi cu nasul roşu. Iarna sunt o adevărată patrioată;

s-ar spune că în perioada asta toată lumea e mai fericită. Treaba asta devine, mai degrabă, o presiune psihică. Dacă eşti singur şi n-ai cu cine să fii fericit, te îmbolnăveşti de melancolie. Statistic, cele mai multe sinucideri au loc în momentele astea "fericite". Dacă nu eşti singur, niciodată nu eşti suficient de fericit. Nu poţi fi fericit pentru că aşa se cere. Ori eşti, ori nu eşti. Sau reuşeşti să fii suficient de fericit, eşti mulţumit chiar. Dar vezi pe alţii care par şi mai fericiţi, mai avuţi. Şi tot acolo ajungi. Până la urmă, eşti fericit când se întâmplă să fii;

lumea suferă de bunătate spirituală. Rahat...

George

2010-12-18T16:08:00.000+02:00

El nu ştie cât de repede trece timpul...

Decembrie, 2009

Decembrie, 2010

6 mm

2010-12-10T21:29:00.000+02:00

Eşti un nenorocit! Pentru că n-ai noroc şi pentru că nici nu-l cauţi. Ştiu că nu te plângi de asta şi că îţi convine aşa, dar mă plâng eu! Pot să mă plâng eu? Pentru că eşti şi mai nenorocit, nenorocindu-mă pe mine.

Tu nu vezi că eu abia te văd? Te privesc întruna şi văd prin tine. Pentru că, după ce pleci, mă străduiesc să-mi amintesc cum arăţi.
Nu ştiu nici măcar cum te cheamă. Ştiu numele, ştiu să ţi-l scriu, ştiu să ţi-l citesc. Dar nu-l conştientizez. Când îl pomenesc, mă înfior şi mă cufund direct în emoţie, n-am timp să-l ascult.
Mi-e dor de tine cu tine lângă mine. Pentru că trebuie să pleci.

Învaţă-mă!

2010-12-06T22:55:00.000+02:00

Am dezbrăcat cerul amar

Să mă îmbrac cu-al tău cuvânt

Şi-ţi mulţumesc în mod bizar

Că aflu astăzi cine sunt.

Căci n-am ştiut în niciun ieri

Să modelez din tot ce-am fost

Şi aş putea să fac ce-mi ceri

Luptând prin falsul lumii rost

Mi-ai arătat să cred că pot

Când am crezut că nu am cum;

Să zbor, s-ajung, să cer, să scot

Lumina dintre nori şi fum.

Că n-am nevoie de vreun toc

Să fiu la înălţime-oricum,

Că n-ar fi bine să mă joc

Când totul se preface-n scrum.

M-ai învăţat s-ascult când taci,

Să mă opresc când nu vorbesc,

Să te întreb în gând ce faci,

Cu ochii-nchişi să te privesc.

M-ai învăţat să plâng de dor,

M-ai învăţat să plâng oricum,

Că vine-o clipă-n care mor;

Dar poate mâine, nu acum

Am înţeles, prin paşii tăi,

Că-i mult de mers, să nu aştept,

Căci astăzi oamenii sunt răi,

Dar gându-i cel mai înţelept.

Că am puterea să te las

Să-ncerci să fii ce ţi-ai dori.

Să-ţi fiu alături pas cu pas

Şi poate-atunci mă vei iubi

M-ai învăţat să mă trezesc

Cu mâna ta pe sânul stâng,

Dar astăzi nu o mai găsesc

Şi te blestem, şi gem, şi plâng...

Dacă aţi citit şi v-a plăcut la fel de mult ca şi mie, vă spun şi cine este autoarea.

O am de ceva vreme păstrată la loc de cinste şi sper să mă ierte că nu m-am putut abţine să n-o împart şi cu voi.

Cerbys.

Aveţi struguri?

2010-12-05T20:31:00.001+02:00

Ascult colinde pe Magic FM, mişto.
Băi, eu până să vin în Bucureşti, nu ştiam cât de proaste pot fi femeile. Vă mai amintiţi emisiunea aia cu Mihai Morar, aia de cheamă nişte tute şi trebuie să răspundă la nişte întrebări de genul "Asia este ţară sau continent?". Caut acum pe gugăl, să vă zic cum se numea. "Pariu că ştiu".
Bun. Eu credeam că-i regizată emisiunea aia. Adică, mă gândeam eu aşa, că nu există hal de proaste ca alea. Şi sunt sigură că mai sunt printre voi care cred la fel. Cum că fetele au fost puse să se facă de râs, ca să ne uităm noi la ele, în schimbul unor cadouri/bani/etc. Băăi, nu era regizată! Am fost miluită să întâlnesc aşa proaste. Aici, în Bucureşti. Acum, nu ştiu să spun dacă aşa s-a întâmplat ori aici se învârt cele mai multe.

De ce insistă atât de multe fete să fie blonde? Insistă. Adică, de la mama lor îs brunete tuci, au ten măsliniu, ochi căprui şi mustaţă. Dar îşi doresc să fie blonde. Şi nu oricum, da-şi aleg blond din ăla galben pui. Le şade oribil! De ce?! Mă gândeam într-o zi... ce-ar fi să-mi fac o echipă cu care să merg într-un supermarket, să ne învârtim pe la rafturile de vopsele de păr. Şi să schimbăm vopselele din cutii între ele. Brunet la blond şi invers. Cum o fi? Ştiu, sunt rea.
N-am dus-o până la practică, totuşi. Pentru că n-aş fi avut nicio satisfacţie. Adică puteam doar să-mi închipui reacţiile cumpărătoarelor... şi n-ai cum să-ţi închipui aşa ceva. Nu te poate mulţumi. Trebuie să vezi.

Nu-mi mai place ţigara. Mi-e silă de ea. Dar nu oricum, adică nu-mi mai plac nici fumătorii. Aşa, deodată. Încep să-i înţeleg pe nefumători. Sper să ţină senzaţia asta şi s-o las definitiv, naiba s-o ia. Singura parte mai nasoală e că nu mai pot lenevi câte zece minute la birou sub pretextul că tre' să fumez.

Aş mânca struguri intruna.

Ai grijă ce îţi doreşti

2010-12-04T17:04:00.000+02:00

Îţi petreci aproape jumătate din viaţă străduindu-te să nu rămâi însărcinată.
Prima iubire din adolescenţă, alte iubiri din ce în ce mai puternice şi mai diferite, aventuri, nenorociţi de care ţi-e ruşine c-au trecut prin patul tău, alunecări din vâltoarea alcoolului în cea a pasiunii, etcetera.
În tot timpul ăsta, grija ta principală este să nu care'cumva să reproduci. Asta implică stres, pilule de a doua zi care-s scumpe a dracu' şi mereu te întrebi dacă nu cumva ai dat banii ăia degeaba, paranoia când ţi-a întârziat menstruaţia două zile şi deja ţi se pare ca ai contracţii. Cea mai mare teamă: Doamne fereşte să rămân!

Te-ai gândit vreodată în tot timpul ăsta... dacă nu poţi face copii? Deloc, niciodată?
Cum ar fi să fugi atâta vreme de un lucru care oricum nu se poate întâmpla, iar cand afli că nu se poate, să urli de durere?

Apoi, vine vremea când îţi găseşti pe cineva şi îţi doreşti să faci copii. Deodată este atât de dificil.

Fete liniştite

2010-12-01T21:44:00.000+02:00

Îmi place să ascult problemele aproape catastrofale ale fetelor/prietenelor, de ordinul vestimentar până la make up/hair style, etc.
Cum cad deodată în cele mai negre gânduri şi îşi amintesc cu tristeţe de geanta din raftul ăla, de pantofii frumoşi pe care şi i-a luat scroafa aia care cine ştie de unde a avut atâţia bani, de blugi în general pentru că nu şi-au mai cumpărat deja de două luni. Cum răsfoiesc reviste şi se miră la fiecare bluză şi la fiecare accesoriu de parc-ar fi văzut ologi care-au învăţaţ să zboare. Şi, în general, cum dau atâta importanţă unor lucruri de genul ăsta, convinse fiind că viaţa şi universul lor depind de ele.

Serios că-mi place să mă uit la fetele astea, ba câteodată îmi dau şi eu câte-o părere. Pentru că îmi dă o linişte, o impresie că viaţa e aşa de simplă şi uşoară. Şi cred că ele sunt cu un strop mai norocoase, că trăiesc mai liniştite. Pentru că-s proaste.

ho ho ho

2010-11-22T22:55:00.000+02:00

m-am uitat şi eu la dansezu' ~~aseară~~ vineri, în sfârşit. Băi, mişto a mai cântat Paula Seling. M-a emoţionat un pic la sfârşit, când a ieşit blonda aia. Nu ştiu ce caz avea, că am ratat partea aia, dar părea tristă tare. Mi-am închipuit eu ceva şi-am plâns un pic;

am scris postul ăsta sâmbătă şi-n timp ce scriam am primit un telefon. În timp ce vorbeam la telefon am uitat că scriam un post. În timp ce uitam că scriu un post am închis laptop-ul. Şi-n timp ce se făcea din sâmbătă aproape marţi mi-am amintit că am blog. Aşa se explică că că aseară era vineri. Clar?

eu am genă feminină puternică. Adică semăn foarte tare cu mama, mama a ieşit ca maică-sa şi tot aşa. Mama arată mult mai tânără decât este. Dacă s-ar aranja şi mai mult, ar eclipsa orice puştoaică de 25 de ani. Aşa că, bineînţeles, eu mi-am închipuit până acum c-o să fiu la fel de tânără toată viaţa. Visul meu s-a spulberat. Îmi creşte barbă. Am descoperit un fir de păr în bărbie. Surpriză. Nu e puf, băi, e fir de păr. Îl smulg, normal că-l smulg naiba... Da' dacă mai creşte unu'? Şi-ncă unu'???

din cauză că e criză financiară, mi s-a făcut milă de copii. Mulţi părinţi vor fi determinaţi să recurgă la cea mai spulberătoare de vise soluţie: "Dragul meu Ştefănuţ, trebuie să afli adevărul despre Moş Crăciun..."

Cine pe cine?

2010-11-12T22:29:00.001+02:00

Câteodată îmi place să-mi beau cafeaua într-un loc populat, dar totodată liniştit. Singură sau cu cineva care nu vorbeşte prea mult la primele ore ale dimineţii. Şi să privim în jur. Cum arată cafeneaua, cum sunt aranjate băuturile în bar, cine pleacă şi cine vine să ocupe o altă masă, etcetera. Dar cel mai mult îmi place să privesc cupluri. Bine, să le analizez.

Nu-i nevoie să-mi ciulesc urechile, pentru că s-ar observa cum mă încrunt şi cum mă străduiesc să-mi întind antenele, iar dacă m-ar surprinde ar crede că-s nebună. Nu-s nebună, încetaţi. Chiar nu-s. Acuma credeţi că-s nebună. Dar nu-s. Cu cine vorbesc acum?
Ideea e că nu-i important ce îşi spun unul altuia, ci cum se privesc, cum gesticulează, şi, mai ales, cum se indreaptă către şi de la toaletă.
Analiza asta urmăreşte o concluzie: cine pe cine place mai mult?

De fiecare dată aveam un răspuns. Poate nu era cel real, cert e că nu s-a întâmplat niciodată să ajung la ideea amândoi se plac în mod egal. Pentru că nu se întâmplă.

Asta din două motive, fiecare în câte un caz:

unul dintre ei a lăsat în urmă o relaţie din care n-a ieşit cu socotelile sentimentale tocmai încheiate şi încă se mai gândeşte la ea. Merge mai departe, dar nu cu toată inima. Asta în cazul în care se află în actuala relaţie de câteva zile până la un an. În cazuri mai speciale, doi-trei ani, sau cine ştie;
ori, pur şi simplu, unuia îi arde mai puţin decât celuilalt. Nu contează cazul.

Ignorăm al doilea caz şi-l luăm pe primul, că-i mai interesant.
Spuneam că unul dintre ei e nostalgic, devenind mai natural şi mai relaxat în actuala relaţie. Lucrul ăsta îi lasă loc celui de-al doilea să devină căţeluş afectiv. Adică cel care e mai entuziasmat, care se implică mai mult, care place mai mult şi care, automat, nu este la fel de natural şi de relaxat.

Strategia cea mai sigură pentru a cuceri pe cineva este să fii îndrăgostit de altcineva.

Rici şi Axiona, Reloaded

2010-11-09T18:27:00.001+02:00

Am decis să fiu fair-play şi să rescriu melancolica poveste de dragoste dintre arici şi buretele de vase, de astă dată, în varianta moldovineascâ.

Frumoşii, deştepţii, talentaţii şi autohnonii mei moldoveni, vă aştept cu sugestii (expresii, regionalisme, etc).
Nu că le-aş fi uitat, da' să vă faceţi şi voi utili pe icişa ia.

Leapşă de interviu

2010-11-09T01:59:00.004+02:00

Am primit leapşă de la Silvia şi, da, ai dreptate, n-aş fi luat-o de bună voie. Dar haaaai să-ţi fac moftu'!

1 . Esti într-o situaţie unde drepturile individului nu există. Trebuie să alegi între Umilinţă şi Bătaie. Tu ce alegi şi de ce?
Umilinţă. Mi-e lene să mă bat.

2. 3+4= 5 este posibil?
Unde, în politică? Cu demonstrare!

3. Dacă cineva mîine îţi pune pe masă 1 milion de euro şi îţi spune să omori pe cel mai bun prieten/ă, ai face-o?
Nu, că nu m-aş putea abţine să nu-mi cumpăr imediat casă, maşină, permis, pantofi, o mică afacere. Şi s-ar prinde toată lumea că eu am fost.

4. Spui întotdeauna adevărul?
Ei, rahat.

5. Eşti la un pas să îţi realizezi cel mai mare vis al tău. Pentru a reuşi trebuie să faci un compromis pe care în mod normal nu l-ai face. De reţinut e că de nu faci acel compromis s-a zis cu visul tău pentru totdeauna. Ce faci?
Dacă mi s-ar oferi ceva fără să fie nevoie de un compromis, abia atunci m-aş feri. Ar fi suspect.

6. Ai înşelat, furat vreodată?
Băi. Da şi da. În schimb, am ajutat o vreme un copil sărac, am dat meditaţii gratuite unor colege în liceu şi am cules vo trei câini de pe străzi (erau pui pufoşi şi drăgălaşi, când au crescut erau urâţi ca dracu', dar tot nu m-am supărat!). Merge?

7. Ce părere ai despre zicala: Creează-i unui om DORINŢA şi se va fute pe ele principii, vise etc?
Asta are legătură cu întrebarea nr 13.

8. Ţi s-a facut vreodată o observaţie negativă în pat? Dacă da care a fost aceasta?
Îmi pare rău că ăsta e blog cuminte.

9. Eşti în situaţia de a decide într-o situaţie fără ieşire. Trebuie să ordoni moartea unui milion de oameni pentru a salva alte 5 miliarde. Dacă nu-i sacrifici pe cei 1 milion , atunci vor muri toţi. Care e decizia ta?
Oricum suntem mulţi şi proşti.

10. Ce aplicaţie/formula matematică ne poate da raspunsul =123456789 ?
O ştie Silvia, că a căutat-o. Am încredere în ea.

11. Pentru ce suma ţi-ai închiria timp de o săptămînă partenera/ul?
Pentru cât am nevoie săptămâna aia ca să nu-mi amintesc de el.

12. Dacă nu ai avea ce mânca, ai da în cap cuiva?
Mai degrabă fac un compromis. Îmi vând părul, spre exemplu!

13. Când ai făcut ultima oară sex și cu cine?
Asta are legătură cu întrebarea nr 7.

14. Îți prinzi partenerul în pat cu o altă persoană, în timp ce fac sex. Cum ai reacționa?
Ca să nu răspundă alţii înaintea mea, recunosc singură. M-aş autoinvita. Silvia, poate n-aş duce-o la capăt, dar pentru amuzamentul meu merită.

15. Daca ai fi Dumnezeu pentru o zi care ar fi primele 7 lucruri pe care le-ai face?
Aceeaşi treabă ca şi el. Chiar şi şarpele a stat bine acolo; viaţa ar fi nasoală fără păcate.
Şi, probabil, m-aş numi preşedinte mondial.

16. Dai bani la cerșetori?
A! Completez pentru 15. Aş inventa o insulă doar pentru ei şi i-aş trimite pe toţi acolo. S-ar apuca de muncă.

17. Mîine e sfîrşitul lumii. Ai 24 de ore la dipoziţie. Ce-ai face în aceste 24 de ore?
Dragoste. De toate formele.

18. Eşti într-o celulă de 2/2 cu încă un partener de 10 ani. În tot acest timp ai fost supus/ă la cele mai groaznice chinuri posibile. Într-o zi ţi se oferă posibilitatea de a scăpa de toate acestea. Trebuie doar să-i oferi cele mai groaznice chinuri colegului de celulă timp de 2 ani. Ce alegi? Să te chinuie în continuare sau să-l chinui tu pe colegul de celulă?
Îl chinui eu. Mă împrietenesc cu el aşa de tare, încât să moară de dorul meu după ce plec.

19. Într-o zi te sună cineva şi îţi spune că ştie cel mai groaznic secret al tău. Dacă nu-i dai ce şi cît vrea va spune tuturor. Dacă s-ar afla, acel secret ar distruge tot ce ai clădit, ai pierde totul. Ce vei face în continuare?
Teoretic, ar fi bine să-l las să spună, că altfel ar cere până nu mai are ce. Dar cine ştie ce a aflat bou'!

20. O părere personală obiectivă despre autorul care ţi-a trimis leapşa. Minim 50 de caractere.
Nu mai ştiu cum am descoperit blogul Silviei, dar am râs cu lacrimi la un post şi de-atunci nu m-am oprit din lecturat. Scrie corect gramatical şi m-am prins repede că e moldoveancă.

Invit mai departe pe: Abhora Ratio, Adina, Denisa, Kate-lin şi pe PiticuGras. Ha!

Punctuleţe

2010-11-08T20:34:00.001+02:00

am fost câteva zile acasă, în Vaslui. Frate-miu a împlinit un an jumate şi tot nu vrea să vorbească. În schimb, pricepe şi face tot ce îi spui. Doctorul spune că e foarte deştept pentru vârsta lui. Nu ştiu, probabil e ceva cu genele. Aproape că i-am schimbat un scutec. Nu vă zic de ce "aproape".

m-am întors cu trenul, în care l-am cunoscut pe copilul "de ce?". Doi ani jumate. Câteva din cele patru sute de milioane de întrebări pe care ni le-a pus în câteva ore şi citez: Ce se aude? De ce se aude câinele? De ce latră câinele? De ce e câine? De ce să dorm? De ce sunt obosit? Ce fac acum? De ce mă împuşc pe mine? Ce-am făcut? Vreau la pipi, de ce vreau la pipi? De ce am făcut pipi?

am fost azi s-alerg pe stadion. Am zis să fiu fată faină şi să plătesc ora, chiar dacă e deschis şi nu te întreabă nici dracu' dacă nu cumva eşti înarmat şi te faci că alergi până apare Adrian Cristea. Aşa că trebuia să-l găsesc pe ăla la care se plăteşte.
Prima dată întâlnesc nişte femei; habar n-au ce-i ăla jogging, dar mă trimit la tribună, că tre' să fie cineva. Apoi dau peste nişte muncitori, care nu ştiu dacă e cineva la tribună. Apoi dau peste paznic, care-mi zice că nu e nimeni la tribună, dar să mă duc in spatele stadionului, că acolo tre' să fie cineva. Apoi dau peste unul care ştia ce caut, habar n-am de unde, dar îmi zice să mă duc pe lângă terenul de tenis, că acolo e administratorul stadionului. Apoi, dau iar peste paznic: "Aici e, în cabana asta! L-am găsit, veniţi aici!"
Mă trecuse rapid un gând: "Aş putea să mă duc acasă. Am alergat destul." Dar de-acum ştia tot stadionul că fata aia cu geacă roz îl caută pe administrator, aşa că am plătit şi-am mai alergat oleacă.

Dacă nu-mi aranjez părul după ce-l spăl, aduc cu Tina Turner. Sunt minunată. M-am gândit, aşa, să vă zic şi vouă.

Second day edit: Merg ca o teleghidată.

Au trecut 16 ani

2010-11-03T07:10:00.000+02:00

Am o amintire foarte clară de acum ceva vreme. Acasă la prietena mea cea mai bună, care locuia vis-a-vis de apartamentul meu. Mergeam acolo să ne îmbrăcăm păpuşile. Mama ei avea o maşină de cusut în balcon şi le făcea rochiţe roz.
Sunt în bucătărie, la calendar. E un pic mai sus de capul meu şi pot să ajung uşor. Mă uit fascinata la imaginea cu flori colorate şi un fluture stând pe una din ele, apoi conturez îndelung cu degetele, anul. Parcă îmi văd mâna. Nu mai ştiu cum eram îmbracată, cum arătam, ce tunsoare aveam. Dar îmi amintesc perfect cum arătau degetele mele. 1994.

Melodia asta mă deprimă. Ah, ce-mi place!

2010-11-02T07:59:00.003+02:00

În general, muzica pe care o asculţi defineşte starea pe care o ai pe moment. Spun "în general", pentru că sunt persoane care ascultă mereu muzică liniştită sau tristă, că doar aia le place, ori house sau rock nebun, că, din nou, aia le place.
Dar mă-ntorc la "în general".

Cunoşti o tipă drăguţă şi ieşi cu ea în oraş. Ai să te îndrăgosteşti de ea ca un bou, da' tu deocamdată habar n-ai. Şi repede, poate chiar de la prima întâlnire o să pomenească despre o melodie care îi place ei mult, da' foaaaarte mult. Că subiectul "muzică" intră imediat în discuţie. E simplu, comun şi mereu ai ce să vorbeşti despre asta, indiferent de cât de prost sau de timid eşti.
Ieşiţi de vreo trei săptămâni, deja vă cunoaşteţi un pic mai bine. Sunteţi în maşină şi la radio începe melodia aia. Iar pomeneşte despre cât de muuult îi place. Că aşa-s femeile, repetă un căcat inutil de câte ori pot ele.
Sunteţi in Mall. Ea e cu două umeraşe în mână, te întreabă care rochiţă îţi place mai mult. Nu ştii, că nu te pricepi, dar te găndeşti care crezi că i-ar plăcea ei mai mult, ca să fie de acord cu răspunsul tău. Oricum, tot ce vrea ea alege. Şi dai să răspunzi un pic reţinut, când, în magazin, incepe MELODIA AIA!
-Vaaai, cât de tare îmi place melodia asta! O auzi? (flutură din alea două umeraşe şi se duce să probeze amândouă rochiile)
Te bucuri că n-ai mai fost nevoit să alegi, dar habar n-ai ce ţi-a făcut. N-ai tu idee.
Vă certaţi. Îţi dă papucii. Femeile dau des papucii, chiar dacă sunt vinovate. Şi-apoi tot ele se întorc, plângând şi cu dor. Dar te-au învăţaţ o lecţie. Nu ştii care a fost lecţia. Ori, dacă te-ai prins, o uiţi în două zile.
Până atunci, te lasă să te chinui un pic.
Eşti la o bere cu băieţii, într-un bar jegos. Ce dor îţi era de locuri ca ăsta! Chiar te simţi mai binişor. Când, deodată, se aude melodia. Şi surpriză!
Te iau căldurile, îţi aminteşti că lipseşte cineva care preciza întotdeauna cât de frumoasă e şi ce versuri melancolice are, parcă îţi răsună în cap vocea ei copilăroasă şi dulce, parcă o vezi fluturând alea două umeraşe în Mall, parcă o vezi legănându-se în maşină.
Te-ai prins acum ce ţi-a făcut nenorocita?

L-ai iubit pe Andrei. Aţi fost împreună aproape trei ani. Dar l-ai părăsit, pentru că nu era suficient de atent cu tine, nu mai era el ca la început şi nu prea te asculta.
Azi îl vezi pe stradă cu una de mână şi te iau toate alea. Îl iubeşti din nou.
Te duci acasă, pui repede muzică de jale şi plângi. De obicei e o singură melodie, pe repeat.
Vine pe la tine o prietenă. Cu tot cu alaiul de veselie şi optimism.
-Ce-i fata, cu melodia asta? Nu vezi ce fain e afară? (şi bagă Lady Gaga, ultimu' hit)
Te-ncrunţi, ţi-a ruinat momentul, dar nu mai zici nimic. O mai suporţi cam o oră şi îi zici că te doare capul şi vrei să dormi. Pleacă.
Abia aşteptai. Pui iar melodia aia jalnică şi plângi.
Parcă îţi place.

După simţul olfactiv, muzica are cel mai puternic factor de memorie. Fie că te-ai certat cu un prieten, cu un frate, că ţi-a murit pisica, că ai fost concediat, sau că pur şi simplu ai avut o zi de rahat, abia aştepţi să ajungi acasă, singur şi să pui muzica aia tristă, pe care jeleşti de obicei.

Ne place. Suntem un pic autosadici, fără să ne dăm seama.

Later Edit: Care-i melodia ta de jale?

post lung scris de femeie care a băut puţin şi vorbeşte mult

2010-10-29T04:42:00.000+03:00

Eu am net prin wireless acasă. Înainte să ne facem abonament la net, ne chinuiam şi noi c-un semnal jalnic de la dinamovişti. Era o turmă de vecini pe care-o găseam cu semnal maxim, da' nişte calici. Aveau toţi parolă.

Un singur fraier se găsea fără parolă. Şi asta pentru că nu ştia să şi-o pună; poate de aia îl şi chema "Default". La ăla ne conecta întotdeauna, da' nu mergea nici de'a naibii. Mă ofticam, că vedeam semnalul că era, mă conecta într-o secundă, iar apoi ca prin magie, stătea.
Da' lasă, că mai târziu ne-am pus şi noi frumos, internet. Am plâns vo două luni de ciudă că nu găseam unde să-l parolăm. D'aia ne chema şi pe noi "Romtelecom". (faceţi mişto, dacă vreţi, iaca!)

Da' până la urmă ne-am parolat şi noi. Ne cheamă "Harvey". Asta ca să ne amintim că Harvey locuieşte aici, nu noi. Noi doar stăm pe la el acasă. Tot ce-i aici îi aparţine şi nu trebuie să îndrăznim să-l deranjăm, dacă el are chef să plimbe papuci prin casă cinci ore incontinuu sau să stea singur pe canapea când ne uităm la televizor, iar noi să stăm ca pupezele pe jos. Să zicem merci că avem loc.

No, acum că am net şi nu mă mai interesează ce zice "Default", ce credeţi că se întâmplă? Mă conectează la el, automat. Şi merge. Dar mă deconectez de la fraier şi trec înapoi frumos la locul meu.

După ceva vreme, nu ştiu ce se întâmplă, că nu mai merge netu' nostru. Neaşteptat, aş spune. Că Romtelecomul este absolut ireproşabil, un serviciu imaculat. not. Da' zic, nu-i bai, mă-mprietenesc înapoi cu Default. Mă conectez la Default. Nu merge. Vo 3 zile m-am certat cu el, nu voia şi gata.

Se repară netu' nostru. Ghici. Mă conectează automat la "Default". Şi merge.
Jur că-mi vine să plătesc în continuare netu' meu, dar să-l folosesc pe Default.

Romanţă dă Bucureşti. Gen

2010-10-27T05:05:00.001+03:00

Deci.
Rici e un arici foarte sictirit. Îl cheamă defapt Ricuricius, dar î-şi spune Rici. Şia obligat prieteni şi familia săi spună aşa, că a aflat că în engleză înseamnă de bine şi cul. Îi place să se plinbe cu prieteni lui de la bloc, adică cu câini bagabonzi, să pândească cârtiţele dimineaţa, să spargă baloane sau mingii şi, cate-odată, să se scarpine cu Ciripa. Ciripa e o arice dintrun carter vecin, care e îndragostită de Rici de când avea decât puf înloc de ţepi. Dar Rici nu o iubeşte pe ea, zice că e cam proastă şi că s-a scărpinat cu toţi arici. El o place pe Axiona.

Axiona e un burete de vase. Nu d-ăla pătrat galben, cu una dintre suprafeţe mai rigidă, albastră (ăla e Puritus, frasu). Ea e rotundă, pufuasă şi movă. Gen. Deocamdată e în pungă şi se plinbă aşa prin dulap. N-o derajează, că ştie că, dacă iese din pungă, are treabă. Abea acum câte-va zile a luato oameni din casă la frecat pe Moluţa, pretena ei ce-a mai bună. Zace săraca plină de spume lângă ghiuvetă şi e tristă. Şi Axiona e tristă, da' măcar ea a scăpat.
Acum î-şi pregăteşte planul de evadare. Are timp cam vre-o două luni să-l coace. Dupe timpul ăsta, Moluţa î-şi termină treaba la ghiuvetă şi v-a fi repartizată la veceu, întro stare mai naşpetă ce-i drept. Dar vor putea evada amândoo, cu puţin efort.

Rici a cunoscuto pă Axiona dintro greşeală, gen, când erea un pic mai mic şi încăpea prin gura de aerisire. De-atunci ţine legătura cu ea prin gândacul Vivi, un preten comun. Vrea so ajute să evadeze.

Dupe vre-o trei săptămâni, Rici a dat sărci pe gaugăl: "cum să evadezi din dulap dacă eşti burete în pungă". A luat planul după net şi sa dus în grabă să-l caute pe Vivi (care este gândacul). Ia dat planul la Vivi, apoi Vivi a chemat toţi preteni lui care a venit şi ei în grabă săl ajute, că aşa-s fraţi.

Conform la planul bine elaborat, Rici şi preteni a reuşit so scape pe Axiona dă la necaz. Au fost decât câte-va mici incendente, dar nu mari. Gen Rici şi-a rătăcit la un momendat doi ţepi, dar sa dus repede la doctoră care ia pus două copce şi s-a vendecat.

N-a mai putut so salveze şi pe Moluţa, că moldoveanu de Rici a uitat să adauge la căutări şi "cum să ajut la evadare şi pe cea mai bună pretenă a lu burete în pungă". Eee, slobozi! Mai a făcut Moluţa vre-o doo spume şi-a murit, oricum.

Caterincă, s-au combinat ăştea doi. Se alintau Piţi şi Rici (nu-i plăcea lui Rici nici cum altfel).
Până s-a dezunflat Axiona şi nu-i mai plăcea la ăsta nici dea dreacu. Zicea că nu mai are ce gâdila şi că lasă firmituri din ea peste tot.
-Da' fi şi tu mai atentă, făi!
-Dă-te-n căcat, săracule! Ce, eu ţi-am zis ţie ceva când mă lăsai singură în fiecare an sub bradu' de Crăciun?
-Păi dacă făceai mişto de mine, făi!
-Da' chiar nu te-am văzut, 'te dreacu!
-Gen!

Poveste dă Bucureşti (coming soon)

2010-10-25T21:23:00.002+03:00

M-a trăsnit o mare idee. Voi inventa o mare poveste.
Da, cum aţi citit. Mă rog, povestea ar fi ideea în sine, dar nu la asta mă refeream eu.

Ideea e că povestea va fi narată în "limba bucureşteneşte". N-am vrut să fiu naşpa şi să zic că va fi narată în mod agramat, handicapat, retardat, de căcat (rimează), cu expresii regionale greţoase şi cuvinte transformate, pentru că locuiesc în Bucureşti şi nu vreau să mă pun rău cu cei de-aici. C-am înţeles că au o mare pasiune pentru moldoveni şi nu vreau să stric eu asta. (Ha ha)

Tre' să mărturisesc că nu-mi va fi deloc uşor, pentru că vocabularul lor este direct o artă. Strategia va fi, probabil, să scriu iniţial povestea în "limba moldovenească" (şi pentru toţi ~~proştii~~ bucureştenii care confundă accentul regional cu gramatica ("Păi cum adică moldovenii vorbesc corect? Maaare porcărie! Cum să spui chicior în loc de picior? Se spune decât picior!") : prin "limba moldovenească" am vrut să spun, de fapt, limba corectă dpdv gramatical.) După care voi edita frumos textul.

Pentru asta, am nevoie de ajutorul vostru. Patru ani jumate în capitală sunt sigură ca nu mi-au fost suficienţi cât să mă delectez cu toate minunăţiile lor gramaticale, fonetice, artistice, inventive, etcetera.

Daţi-mi mai multe idei: cuvinte, expresii, forme, d-astea. Şi le veţi regăsi în povestioară.

Linişte

2010-10-24T06:04:00.000+03:00

Acu' nişte ani, îţi luai o carte şi-o citeai înainte de culcare. Citeai din ea câteva pagini şi adormeai liniştit.
Acum îs alte opţiuni. Şi cărţile-s scumpe, să le ia dracu'.
Mergeam într-o vreme la cafeneaua Diverta cu o prietenă şi citeam acolo. Mergeam împreună ca să nu ne fie urât la dus şi întors, vo cinşpe minute. Că în rest nu ne băgam în seamă una pe alta. Alegeam câteva cărţi din rafturi, ne puneam la o masă şi chelneru' ştia că nu ne ridică vo două ore de acolo. Dar era drăguţ, ne dădea multă miere la lapte.
Era mişto, că se putea fuma, nu te deranja nimeni, nici gălăgie nu era că nu se îngrămădeşte mult român la citit.

Aţi ieşit vreodata în oraş şi să nu fie nevoie să scoateţi vreun sunet? Să ieşiţi, pur şi simplu, în compania cuiva drag şi să vă simţiţi unul pe altul numa'. Să căscaţi ochii aiurea, să mirosiţi copaci, iarbă, apă, fum, oameni, să analizaţi cupluri şi să ghiciţi care pe care intimidează mai tare, să le ghiciţi stările, să vă uitaţi la clădiri sau locuri şi să vă imaginaţi că peste 300 de ani cineva o să treacă pe acolo şi-o să se gândească: "Oare cum o fi fost pe aici acum 300 de ani?" Nu te face să trăieşti un pic mai mult gândul ăsta? Ar fi dezamăgit prietenul nostru de peste 300 de ani să afle că pe aici treceau nişte dobitoci trişti.

Revenind, că iar m-am întins cu degetele. Stăteam cu prietena mea la masă, răsfoind una alta, singurele noastre discuţii fiind de genul:
-Ai foc?
-...(întins bricheta)

-De căcat cartea asta, mă duc să iau alta.
-Îhîm...

-Mda.. faină asta.
-Da, şi asta.
-Facem schimb?
-Ok.

Doar ne uitam prin ele şi numai dacă erau prea groase şi prea bune le cumpăram. Dar am citit şi cărţi întregi acolo.

Acum se găsesc multe în format pdf, şi le citeşti de pe monitor. Sau găseşti diverse documentare. Sau lecturezi bloguri. Bloguri de poezie, bloguri de proză, bloguri de opinii, bloguri de tot felu'. Doar că, având toată varietatea asta la îndemână, cititul nu mai are rolul de a te trimite la somn. Dacă te plictiseşti de una, schimbi repede, dai de ceva interesant şi necenzurat că nu-ţi mai poţi lua ochii, de la una la alta uiţi că tre' să dormi.

E, de asta-s trează la 6 dimineaţa!

Mnezo cu ...mila

2010-10-22T07:14:00.000+03:00

Băi, voi aveţi conturi pe feisbuc? Aveţi, normal, c-a ajuns trendu' şi la noi la ţară. S-au mutat toţi ~~proştii~~ filosofii de pe hi5, pe feisbuc. Şi-au mutat şi pozele, fix aceleaşi. Cu tot cu textele de sub ele (citate din cărţi, strofe din poezii, versuri din manele, proverbe, "just me", "io :P", eeetc).
Revenind. Şi aveţi şi gagici în lista de prieteni, nu?

No bun. Atunci postul ăsta vi-l dedic vouă, băieţi. Vă îndrumez direct la gagicile cel mai uşor de agăţat/păcălit/impresionat/atins la suflet. Nu mă refer la gagici cu care să dezvoltaţi teoria chibritului pe messenger, mă refer la ţinte sigure. Adică, pe româneşte, le scoateţi la o Cola pe care nu le-o plătiţi degeaba. Adică iese ceva. Adică îs gagicile alea cele mai disperate şi care abia aşteaptă. Adică faceţi o treabă. (Şi poftim câte rânduri a trebuit să aberez, când puteam să zic scurt şi obscen. Pentru că mă citeşte mama, care zice că vorbesc urât şi nu-mi şade frumos)

Sunt alea cu status hotărât de "single" şi care urlă că-s mândre şi fericite din cauza asta. În texte cum ar fi:
"Sunt singură şi fericită!!!"
"N-am nevoie de un bărbat ca să fiu fericită. Fericirea o obţin fiind liberă!"
"Ce bine că am scăpat de el!"
"O femeie puternică nu are nevoie de un bărbat!"
Şi tot felu' de exclamaţii de astea, nu-mi mai vin acum în cap, dar m-aţi înţeles voi.

Ce, vă miraţi? Sau v-au speriat cumva? Nu... cu cât se dau mai fericite că-s singure şi independente, cu atât sunt mai afectate şi suferă mai tare din cauza asta.

N-avem titlu

2010-10-21T03:09:00.000+03:00

Mi-e aşa de lene să ma gândesc la o introducere pentru postul ăsta, încât n-o s-o fac. Hi hi
De asta nici n-am mai scris în ultimele zile. Pen' că mi-e lene. Şi nici nu mă-mbogăţesc de pe urma asta. Şi nici inspiraţie n-am avut, nici revelaţii şi nici măcar idei super-mega-geniale, aşa cum am eu în fiecare dimineaţă, pe la jumătatea cafelei tari cu lapte mult.

Aşa că ce să vă spun?
Politică, reţete culinare, muzică, film, teatru, artă, literatură, cultură? Nu vă plac vouă astea.
Vouă vă place să vă băgaţi nasu'. Să ştiţi ce mănâncă omu', cum mănâncă, ce i s-a mai stricat prin casă, de cine s-a mai îndrăgostit, pe unde se scarpină, de ce se scarpină, din cauza cui se scarpină... rahaturi de astea.
Da' n-am comentat eu nimic! Şi mie îmi place să citesc rahaturi de astea pe blog-uri. Pentru restul informaţiilor avem ziare, cărţi, wikipedia, youtube, google, etc.

No bun.

Au dat drumu' la căldură. Acum nu mai dorm cu şosete flauşate.

Am gătit porc şi cartofi la cuptor. În pungă. A ieşit bun. Am gătit şi plăcintă cu mere, jur că nu mi-a venit să cred ce bună a ieşit.

Mi s-a stricat iar frigideru', deci am avut musafiri la masă. Că altfel aruncam mâncarea a doua zi şi era risipă. Şi scumpă. Mâine vine iar ăla să-l repare. Poate are şi un diagnostic real.

Mi-am făcut update în cameră. Adică mi-am pus un televizor. Ca să mă ajute să adorm. M-am jucat cu butoanele de la telecomandă până am zăpăcit UPC-u'. Adică l-am resetat; nu mă întrebaţi cum, că nu mai ştiu. Şi nu mă întrebaţi nici ce vroiam să fac, că mi-e ruşine să vă zic. Apoi credeam că pot să trăiesc şi fără programele lor multe şi şmechere. Dar ascult VH1 Classic şi m-am prins că nu există în baza de cablu normal. E doar VH1 simplu, care s-o stricat de tot, bagă aceleaşi rahaturi ca şi MTV sau restul. Bun. Aşa că trebuia să-i sun pe aştia de la UPC, ca să mă ajute să instalez din nou şmecheria. Ăsta era un pas mare. Adică trebuia să vorbesc mult la telefon, să ascult mult, să cooperez şi să fiu drăguţă. Deci am tot amânat treaba asta. Şi azi m-a trăsnit o mare idee. Să caut manualu' de utilizare pe net.

Am fost în London Pub şi am cântat populară. Nu, nu era nuntă. M-a trântit un prieten pe scenă, că era concurs de cântat. Iar premiul consta în băuturi. Am câştigat, că erau o mie de studenţi acolo care urlau ca nebunii. Le-a plăcut Mărie şi Marioară.

Mi-a ieşit un coş pe frunte. Dar nu m-am supărat. Îl cheamă Mitică.

Aş mai fi zis vo două. Dar mi-e lene.

El

2010-10-13T22:08:00.006+03:00

Am mai scris despre vise. Eu sunt fascinată de ele; de câte ori cineva îmi povesteşte vreun vis recent, universul meu se opreşte acolo. Sunt atentă şi-mi fac filmu' meu în cap. Visele sunt poveşti create de inconştientul nostru. Poveşti. Nu-i uşor deloc să construieşti poveşti, tre' să-ţi baţi capul intens, ca să iasă ceva coerent. Pe când conştiinţei noastre îi e atât de greu să creeze ceva, înconştientul compune, atât de uşor, pe aproape toată durata somnului nostru, "filme" de tot felul. Dar puţine ni le amintim.

Cu cât te concentrezi mai tare pe visele tale, cu atât îţi aminteşti mai clar. Probabil de asta am şi avut, într-o perioadă, probleme cu, şi-anume coşmarurile. Mă trezeam plângând fără să am habar de ce. Nu ştiu dacă mă-nţelegţi, da-i nasol tare să te trezeşti plângând şi să te uiţi ca bou' la perete, întrebându-te "De ce dracu' plâng?!". Şi nu mă opream, continuam să plâng pentru câteva momente. Cei care au păţit-o, mă înţeleg. Sentimentul nu este numai visat, ci trăit şi în realitate.
De multe ori, aveam vise conştiente, numite "vise lucide". (Dacă mă trezeam plângând fără să ştiu de ce, sau mi-era frică şi vroiam să mă ascund, numai că nu ştiam de ce anume, e uşor de înţeles că m-am apucat de citit despre treburile astea, până m-am plictisit.) Visele lucide sunt alea în care ştii că visezi.
Băi, mereu imi spuneam că în următorul vis lucid o să fac o nebunie. O să mă rad în cap, o să mă arunc de pe Intercontinental, o să-i dau cuiva cu un topor în cap ca să văd cum e, o să mă dezbrac pe stradă şi-o să-ncep să cânt, o să-i dau tot ce am unui copil necăjit dar cu ochi frumoşi... Am o listă lungă, dar m-aţi înţeles. Lucruri de astea pe care nu le-aţi face în realitate. Nu reuşeam niciodată vreo performanţă. Ştiam că visez şi tot n-aveam tupeu.

Iarăşi, mi se par interesante consecinţele care au loc în viaţa reală, de pe urma viselor.
Exemplu: Ai un coleg la muncă, care e aproape inexistent, nu-l prea bagă nimeni în seamă. Îi adresezi un "Neaţa" şi un "Pa" şi cam atât. E complet neinteresant. Şi se-ntâmplă să-l visezi. Că vă îndrăgostiţi, că vă căsătoriţi, că e super mişto, deştept şi amuzant, cum are chef inconştientul tău. Apoi, deschizi ochii dimineaţă şi ce se întâmplă? Conştientul se ia după inconştient şi te trezeşti, la propriu, că te-ai îndrăgostit de fraieru' ăla de la muncă.

Am o prietenă care nu-l suporta pe Eminem, ăla de cântă rap şi e mereu nervos şi supărat. Dar nu-l suporta deloc, să nu-l audă, să nu-l vadă. Până într-o noapte, când îl visează. Îl vede într-un supermarket, apoi iubire mare între ei. Când s-a trezit, era alt om. I s-au aprins călcâiele şi nu numai că îl iubea, dar era convinsă că şi el o iubeşte pe ea. Doar că tre' să se găsească cumva, ca să afle şi el despre asta. Şi s-o ia de nevastă.
Şi n-o să mă credeţi dacă vă spun că ăsta e un caz fericit şi mai aproape de realizabil, decât altul, care se întâmplă.

L-am visat pe El. Băi, nu vă puteţi imagina cum era El. Era perfect. Era mişto. Inconştienul meu nu putea crea unul mai mişto decât El. Inteligent, frumos, amuzant, atent, dulce, un pic aiurit, fix pe sufletul meu. Zic El, pentru că habar n-am cum îl cheamă.
Am visat că eram noi amândoi şi ne iubeam de multă vreme, şi ne alintam, şi ne giugiuleam, d-astea siropoase. N-am visat o idilă, am visat ceva sănătos, serios. Eram obişnuiţi unul cu altul, dependenţi şi fericiţi, cu multe planuri în faţă.
M-am trezit din vis şi-am stat aşa un pic să mă limpezesc. Şi paf! Unde-i EL???
El a murit, atunci când eu m-am trezit. Pentru că n-aveam să-l mai văd vreodată. Iar dacă se întâmpla, ce naiba, nu puteam să dorm toată viaţa ca să-l am pe el. Dar senzaţia era exact aceeaşi. Dacă El nu mai exista, era ca şi cum a murit. Probabil vă pufneşte râsu' şi vi se pare că exagerez ca o bunică. Dar încerc să vă reproduc sentimentul pe care l-am avut eu atunci. Acum, da, şi pe mine mă amuză, dar vreo două zile mai c-am plâns după El.

Îmi pare rău că n-am notat undeva tot ce ştiam despre El: cum arată, semne distinctive, cum vorbeşte, cum se îmbracă, calităţi, defecte. Şi mai ales, cum îl cheamă! Era curios dacă găseam pe cineva apropiat.

Eşti prost? Te angajăm!

2010-10-07T16:43:00.001+03:00

N-ai job şi-ţi cauţi. Da, te-am ghicit din prima. Eşti pe bestjobs.ro toată ziua.
N-ai cine ştie ce experienţă, ai mai lucrat tu pe ici pe colo, dar nu eşti chiar profesor. Aşa că, pe criza asta, aplici la tot ce vezi că se cere.

Te sună azi una:
-Alo, bună ziua. Domnul Ion Popescu? (astea de la resurse umane sună şi până la un moment dat e loc doar de monolog, aşa că nu aşteaptă să răspunzi până nu-şi termină ele de spus pledoaria) Numele meu este Ionescu Ioana, vă sun de la firma *&#%$ (orice ar fi zis, n-ai înţeles nimic, dar speri să te lămureşti tu singur, că ţi-e ruşine să întrebi din nou la ce ai aplicat). Am văzut aici, în baza de date (e bază de date ce se petrece acolo, în răspunsurile de pe bestjobs, deci e ceva important) că aţi aplicat pentru postul de Assistent Manager. Aţi putea veni astăzi la un interviu? La ora unsprezece este în regulă?
-Bună ziua. (acum, poţi şi tu să vorbeşti) Păi... da. Pot să ajung.
-Ok. O să vă trimit un e-mail cu restul detaliilor.
-Ok...
-La revedere!
-La revedere.

Şi aştepţi. Între timp, te uiţi la ce ai aplicat, poate recunoşti ceva şi îţi aminteşti despre ce e vorba, să nu te duci chiar ca prostu' la interviu.
Vine e-mail-ul. Bagi nasul repede, te uiţi, citeşti... Nicio sclipire. Vezi numele firmei, te întorci la aplicări să găseşti exact anunţul, dar nu-l vezi. Găseşti, totuşi, unul care s-ar potrivi. Dar acolo nu specifică numele firmei, nici adresa, nici domeniul. Dar nu-i bai. Te duci la interviu.

Alergi ca disperatu', că nu vrei să intârzii din prima şi bineînţeles că ajungi cu jumătate de oră mai devreme. Te bagă recepţionera într-o sală şi aştepţi acolo o oră. Te uiţi pe toţi pereţii, poate te inspiră ceva. Totul arată imaculat, ca un palat. Candelabre pe sus, masa imensă de protocol îmbrăcată în piele de calitate, la fel şi scaunele, mobilă vintage, aparatură de ultimă generaţie. E linişte deplină. Nu sună niciun telefon, nu intră şi nu iese nimeni, nu circulă nici dracu' pe acolo, cimitir. Te gândeşti că-i bine aşa, înseamnă că nu-i prea multă treabă pentru tine, dacă te angajează. O arzi pe Messenger toată ziua.
Vine aia cu CV-ul tău în mână. O aşteptai în picioare în sala aia plină de scaune, ca să demonstrezi că eşti cavaler, dar tâmpita nici nu apreciază. Îşi trage un scaun şi se face comodă. Nu te invită şi pe tine, dar îndrăzneşti singur să iei loc în faţa ei. Şi te ia la întrebări:

-Ce poţi să-mi spui despre tine?
-Păi... am terminat facultatea de Management...
-Eşti din Bucureşti?
-Nu
-Dar de unde?
-Păi, din Botoşani...
-A! Şi părinţii tăi locuiesc acolo?
-Da
-Tu stai în chirie aici?
-Da
-Unde?
-În Iancului.
-Unde te vezi peste zece ani?
-Păi... cum adică?
-Care este visul tău?
-Să am afacerea mea, normal. Să câştig cât mai mulţi bani.
-Adică tu dacă te angajezi aici, o să pleci pentru că vrei să-ţi faci afacerea ta?
-Păi, nu... dar ăla ar fi visul meu...
-Şi atunci de ce vrei să te angajezi aici?
-Că încă nu pot să-mi fac afacerea mea, şi încerc pe mai multe fronturi.
-Adică nu e visul tău să lucrezi aici?
-Ba vreau să lucrez aici, de asta am venit. Dar nu e visul meu să lucrez ca Assistent Manager... adică sper să urc undeva mai sus.
-Adică tu vrei să avansezi!
-Păi, n-ar fi rău...
-Uite, noi vrem pe cineva care să nu aibă niciun pic de experienţă. Să nu fi lucrat niciodată. Vrem să-l construim noi.
-Nu vă supăraţi... dar în anunţ nu era specificat cu ce anume se ocupă firma dumneavoastră...
-Păi noi suntem o firmă care se ocupă cu firme. Adică, cu mai multe firme. Cu un grup de firme. Un fel de analiză. (s-a mai bâlbâit vreo două minute, dar tot n-ai înţeles nimic şi ţi-e ruşine să întrebi de douăzeci de ori, poate ea a explicat foarte clar şi eşti tu prost)
-Am înţeles...
-În fine... văd ca tu ai mai lucrat acolo şi acolo... Noi vrem pe cineva care nu a mai lucrat niciodată.
-Păi...
-Da. O să te sunăm zilele astea indiferent dacă răspunsul este pozitiv sau negativ. Mi-a părut bine. La revedere!

O firmă care nu are un domeniu clar de activitate, nu oferă niciun detaliu şi niciun indiciu în anunţurile de recrutare şi care are ca sediu un palat în care nu se aude nicio muscă, e probabil un loc în care se spală nişte bani. Deci caută un angajat care nu ştie pe ce lume se află, să nu se prindă de şmecherie şi să stea acolo pe mai mulţi bani.

Aşa că, dacă te sună şi răspunsul este pozitiv, mesajul este, de fapt: "Eşti suficient de prost încât să te angajăm în firma noastră!"

Una, alta

2010-10-05T13:09:00.002+03:00

am o vecină cretină. M-a oprit dimineaţă pe scară ca să-mi toarne ultimele bârfe. Se face că vecinii noştri îşi depozitează borcane cu ce vor ei pentru la iarnă. Să-şi depoziteze, să fie sănătoşi. Şi că cum e românu' inventiv, s-a gândit să depoziteze în cămara aia de unde dai drumu' la gunoi pe ghenă. Şi că cum e ţiganu' dăştept, a aflat despre asta. Şi vine noaptea să le fure românilor proviziile. La etaju' nostru nu a găsit nimic şi ne-a ciordit clanţa. Asta mi-a povestit mie vecina. Cât ţineam de uşa liftului, ca să nu-l cheme ăla de jos care bocănea ca disperatu';

îmi citeşte mama blogul. Am făcut o evaluare rapidă asupra posturilor pe care le-am scris până astăzi, ca să nu mă ia la întrebări şi să nu ştiu ce să-i răspund (cum ar fi: "de unde ai tu cătuşele alea roz?"). Da' bineînţeles că le-am primit cadou de la nişte prieteni neruşinaţi!;

e frig şi-i naşpa când e frig. Spre exemplu, ajungi în casă şi te bucuri de nu ştii ce-i cu tine. Te dezbraci, te descalţi, te pui frumos la căldurică şi îţi aminteşti că ai uitat să cumperi apă de jos. După ce te-ai dat cu capu' de toţi pereţii, pui iar arsenalu' pe tine şi te cobori după apă. Te-ntorci, dai arsenalu' iar jos, te pui din nou la căldurică, mai zici ceva de toţi sfinţii şi bei apa aia. Când era cald, era mişto;

azi la 6 dimineaţa, eu frecam baia cu Rixon (un fel de Domestos, da' mai ieftin);

toţi poştaşii, meseriaşii, rds-ul, enelu', preoţii, billa (?!) şi toţi ăia care circulă prin scările blocurilor sună la interfonu' meu ca să intre. Dar toţi. Cre-că s-au vorbit între ei, nenorociţii. Că m-am uitat jos să văd dacă nu e lipit vreun afiş, gen: "Sunaţi la 29, că aia deschide la toţi proştii";

cam atât azi.

Later Edit:
N-o să mă credeţi şi-o să ziceţi că inventez. Şi eu, când mă ascult, cred că inventez.
După ce v-am zis şi vouă despre ăştia care sună numai la 29, ce credeţi că se întâmplă? Sună interfonu.
-Cine e?
-(vjjj vjjj bzzz) hi hi ha ha
-CINE E??
-(vjjj) Poşta publicitară, ne daţi şi nouă drumu? (se auzea vâjâitul ăla şi vreo doi care se distrau maxim)
-NU!!!

Nu ştiu să am vecini care să mă citească şi să le ardă de glume, o fi fost chiar o coincidenţă. Dar m-am gândit mai intens.
Cum ar fi să pun un afiş lângă interfon: "Nu sunaţi la 29. Au murit toţi." Dar mi-e că gustă ăia gluma prea tare şi mai de-a naibii sună.

Concurs!

2010-09-30T09:32:00.004+03:00

Băi, treaba e cam în felul următor: stăteam azi şi mă gândeam să mai scriu un articol pentru baterii-lux.ro, pen' că mi-e ruşine de omu' ăla de acolo care-mi dă temele, iar eu întârzii mereu cu rezultatele. Şi mi-am luat mare elan să scriu unul dintre articole. Şi fix cu o secundă înainte m-a părăsit inspiraţia pentru idei publicitare. Ăia care vă făceaţi temele pentru şcoală în pauza dinaintea orei respective, ca şi mine, mă-nţelegeţi perfect.
Aşa că ce fac? Zic s-o mai lungesc un pic, măcar până-mi termin de băut cafeaua. Dacă aţi aflat de la cei mai apropiaţi prieteni ai mei că eu îmi beau cafeaua într-o oră, să nu-i credeţi, că mănâncă rahat. Şi ca să nu mă simt vinovată că iar o lungesc, zic totuşi să nu o frec degeaba şi să scriu. Aici, pe blog. Da, se cheamă tot scris.

Acu' altă problemă. Ce să scriu? Revelaţii şi idei geniale cum am eu întotdeauna, n-am fix acu'. Aprind o ţigară şi mă uit ca vaca la blank-ul din monitor. Termin ţigara, eu tot ca vaca la blank mă aflu. Mă ia cu ceva şi mă duc la baie. N-am stat mult, că m-am înşelat, dar am stat suficient cât să ma trăsnească.

Şi uite-aşa mi-a venit cea mai originală idee. Să fac un concurs. Aicişa. C-am mai văzut pe vreo cincizeci de bloguri treaba asta originală, şi-am zis să mă iau şi eu după ei.

Încă o problemă. Să mă gândesc ce tre' să faceţi...
Ştiu! Scrieţi aici de ce v-aţi încasat cea mai mare cafteală de la părinţi, când eraţi mici.
Cea mai mare trăsnaie e premiată.
Din nou, e premiată şi cea mai mare cafteală, ca să putem să ne râdem şi mai tare de voi. Aşa că, dacă aveţi simţul umorului, nu fiţi naşpa şi împărtăşiţi şi asta.

Încă mă mir prin câte probleme trec eu la o cafea de dimineaţă. Că tre' să şi promit doo premii.

Bun. Am dat o tură prin casă şi am găsit aşa:

O carte. Sigmund Freud, Psihologia inconştientului. V-o dau dacă vă simţiţi inteligenţi. Pe mine m-a luat cu cefalee pe la jumătatea ei.

Al doilea premiu e pentru cei care preferă să facă altceva înafară de citit cărţi complicate. Nu necesită prezentare.

Nu mai scriu după ce beau vodkă

2010-09-29T21:33:00.005+03:00

Scrisesem ceva acu' vreo câteva zile. Băi, ceva profund, extrem de sublim, cum rar o fac. Treaba-i că băusem nişte vodkă amestecată cu suc de portocale înainte. Şi aveam chef de aberat ca o femeie.
Nu l-am publicat, habar n-am de ce, probabil nici nu mi-am dat seama, am uitat, am apăsat pe vreun buton greşit, nu ştiu. Şi m-am trezit a doua zi într-o cu totul altă stare, iar când l-am văzut la postări salvate, l-am citit şi mi-a fost imposibil să nu mă buşească râsu'. Aşa că l-am şters, după ce m-am amuzat singură, fără să mai zic la nimenea.

Băi şi m-a fulgerat o mare idee: nu mai scriu după ce beau.
După aia m-a mai fulgerat una: după ce beau, scriu scenarii de telenovele. Să vă buşească plânsu'.

Iguana ne învaţă

2010-09-29T20:37:00.000+03:00

M-am uitat azi la televizor. La Happy Hour, mai precis. Băi şi pe cine văd eu pe micu' ecran? Pe Iguana, băi! Să-mi fie cu iertare, dar în ultimu' timp eu n-am mai citit reviste de scandal sau dă modăh ca să mă pot înţelege cu ea. Aşa că eu abia azi am aflat cine este Iguana.
În fine, irelevantă povestea vieţii ei, atâta timp cât ea are bani, haine, genţi şi brăţărici pe care le ţine în bancă, pen' că-s preţioase. Aşa că a aflat şi proteveu' despre ea şi s-a dus să-i scotocească prin casă. Impropriu spus "să-i scotocească", pentru că Iguana abia aştepta. Mai mult, şi-a scos brăţărica din bancă, special ca s-o apreciem şi noi, ăia care mâncăm margarină cu sare pe pâine, că-i criză. Că doar ce rahat. (Ca să-l citez oarecum pe Radu: "Cum noi ne plângem că suntem săraci şi că stam la coadă la pâine cu pantalonii rupţi în cur, ei de ce sa nu se cace pe ei că-s bogaţi?")
Revenind. Povestea vieţii ei nu-i importantă, lucrurile pe care le scoate pe gură sunt absolut neimportante, dar modul în care gesticulează face ca totul să fie absolut important, solemn, de-a dreptu' vajnic.
Protagonista zicea ceva despre hainele ei prea multe, ceva cum că tre' să meargă la club, în fine, îşi expunea probleme existenţiale, gesticulând mai ceva decât Bush prins la înghesuială. Dat televizorul pe mut şi uitat atent la ea, n-ai cum să nu zici că fata asta a inventat vreo formulă chimică, ceva. Băi, o credeai, serios!

Şi m-am gândit eu aşa, într-un moment în care mă gândeam, că-s două tipuri de proaste de astea cu "principii de viaţă sănătoase".
Primu' le încadrează pe alea care au de toate şi se trezesc dimineaţa cu gândul că mai trebuie. Şi se duc la Mall, pe Victoriei sau, dacă se enervează şi mai tare, se duc la Milano. Şi aşa, vreo două dimineţi următoare se trezesc mai liniştite. Mai împlinite, mă-nţelegeţi?
Al doilea tip, ceva mai trist, le încadrează pe alea care n-au, săracele. Astea le venerează pe cele din primul tip.

Singura diferenţă dintre gâştele de mai sus este că primele au, iar celelalte n-au. În rest, gândesc fix la fel, au aceleaşi principii înţelepte de viaţă şi aceeaşi cultură generală. Rahat, ar trebui să fie prietene între ele.

Bărbatul adevărat

2010-09-28T08:53:00.000+03:00

Bărbatul natural. Care ştie să facă din cel mai de căcat defect omenesc al lui, ultima fiţă.

Bărbatul care te face să râzi în fiecare zi. Acid, autoironic, dulce, în cele mai fine şi subtile forme. Bărbatul amuzant şi porc. Care îşi manifestă afecţiunea prin umorul acid, tăios, porcos. Care te face să râzi atunci când vă certaţi cel mai tare.

Bărbatul care sforăie.

Bărbatul care nu îţi spune de multe ori că te iubeşte, ca să te linguşească. Dar care afirmă asta lumii întregi, cu cea mai mare mândrie, cât poate de des. Pentru că are încredere în el. În comparaţie cu restul dobitocilor. Ei sunt căţeluşii care, atunci când sunteţi singuri, îţi spun că te iubesc maxim, că prăjiturica de la desert n-a fost la fel de dulce ca tine, că eşti specială, că nu există aluniţă mai frumoasă decât cea de pe degeţelul tău de la picioruş şi că eşti mai importantă decât Dinamo. Dar care, atunci când nu eşti prezentă, le spun prietenilor că o ard aiurea cu tine, că eşti topită dupa ei şi că ce bine-i să ai ce f**e când vrea p**a ta. Din frica de a nu le da papucii, ca apoi să râdă tot satu' de ei.

Bărbatul care nu se alintă ca o muiere când vă giugiuliţi.

Bărbatul care te face geloasă şi pe cele care lui i se par absolut respingătoare. Care nu se coboară la gesturi de ţăran complexat, făcându-i avansuri vreuneia sub nasul tău, ca să îţi arate ce cocoş cuceritor e el. Pentru că bărbatul adevărat nu are nevoie să demonstreze asta.

Bărbatul sincer, relaxat, deschis, care nu are nimic de ascuns. E ca o carte deschisă şi tocmai de asta este atât de misterios. Pentru că nu se străduieşte.

Bărbatul care nu crede în dragoste la prima vedere. Care te iubeşte după ce te-a cunoscut, nu după ce ţi-a tras-o.

Bărbatul adevărat s-a săturat de proaste care se bucură de reduceri la genţi Vuitton mai mult decât atunci când îşi revăd familia. El iubeşte femeia "cameleon", femeia complicată, sofisticată, boemă şi independentă. Iubeşte femeia care nu are nevoie de el.

Bărbatul adevărat are un suflet bun. E realist, ambiţios, pervers şi e curvă în mod conştient, dar e generos, sufletist şi om bun în mod inconştient.

Bărbatul alături de care te simţi în siguranţă. Alături de care, când mergi pe stradă ţinându-l de mână, nu-ţi este teamă să inchizi ochii. Pentru că el are grijă de tine. Este obositor pentru fiecare din noi să ne gândim la toate, să ne amintim de toate, să le facem pe toate, la timp. Şi este atât de plăcut când te poţi relaxa câteva momente, pentru că ai încredere că se ocupă el.

Este acela care nu se smiorcăie, nu se plânge şi iţi ascunde problemele pe care ştie că tu oricum nu i le poţi rezolva mai bine decât o face el. Pentru că vrea să te ţină deoparte de lucruri care te-ar putea indispune şi pentru că are întotdeauna o soluţie pentru toate. Dar care este capabil să discute civilizat despre o problemă legată de relaţia voastră, în scopul de a o înţelege împreună şi a o lămuri.

Cel care ştie să se "joace" cu tine, ca să reaprindă flacăra dintre voi. Dar care ştie când să se oprească, până nu o arde de tot. El cunoaşte diferenţa dintre "joacă" şi "batjocură".

Bărbatul adevărat îl găseşti întotdeauna după ce ai iubit o grămadă de proşti. Deoarece îţi dai seama că ceea ce te-a ţinut lângă ei este fix ceea ce nu găseşti la bărbatul adevărat. Paradoxal. Pentru că e legea firii, să crezi că iubeşti lucruri pe care nu le înţelegi. Te zdruncină, te ambiţionează şi te dau peste cap. Ca apoi, când elucidezi tot misterul, să găseşti un mare căcat şi să te miri cum de credeai tu ca sapi după o comoară.

Alina Hordila - Lost

2010-09-23T06:09:00.001+03:00

Tot de pe vremea când dormeam în studio.
Mulţumiri prietenului meu, ~~Edwin~~ EDVIN, pentru cel mai frumos cadou!

Un hoţ cu milă

2010-09-21T21:20:00.001+03:00

Întâmplarea e simplă:
Sunt cu fetele la o terasă. În spatele meu se află un tip. Geanta mea de 5 kile stă atârnată de scaun, în dreapta mea. Tipul deschide geanta, găseşte portofelul, îl scoate, ia de acolo "decât" banii, închide geanta, pune portofelul pe jos, sub scaun. Zic eu că l-ar fi pus înapoi în geantă şi apoi ar fi inchis-o, dar probabil se grăbea din unele motive.

Băi, până aici, nimic surprinzător sau amuzant. Bine, înafara faptului că-s "papagal", vorba cuiva, şi că am cunoscut cel mai simpatic hoţ!

Treaba e că la un moment dat, înainte să aflu că n-o să am cu ce plăti ceea ce am pe masă, mă luminez şi-mi iau geanta de acolo. O pun pe masă. Deşteaptă mişcare, ştiu. Lentă, ştiu.
Apoi cer nota, vine nota şi următoarele reacţii:
Scormonesc în geantă după portofel:
-Dar eu oare mi-am uitat portofelul acasă? A, nu, mai devreme mi-am cumpărat brăţări. Fetelor, am impresia că nu mai am portofelul. Băăăi, mi-au furat portofelul!
Una dintre fete se uită pe jos după el (habar nu am de ce), dar surpriză. Îl găseşte!
-Uraaa! Portofelul meu!
Mă intreb pe unde s-o fi prelins, geanta mea fiind închisă, aşa că mă uit in el.
-Ăă... nu-s banii.

Hoţul mărinimos nu s-a ales cu vreo sumă spectaculoasă, aşa că eram fericită că nu trebuie să alerg după carduri şi acte.

Ştiţi ce ar fi fost şi mai amuzant? Şi mă mir că nu s-a întâmplat. Să fi trecut prin preajmă un hoţ veritabil de Bucureşti, să-mi fi văzut portofelul pe jos şi să-l ia de acolo. Ar fi avut şi el parte de o surpriză.
L-ar fi deschis şi: "Rahat, a mai fost unu' înaintea mea!"

Alina Hordilă - Te voi iubi mereu

2010-09-19T16:32:00.001+03:00

Vă împărtăşesc o melodie drăgălaşă, înregistrată în 2007.

Muzică şi text: Bad Boy Bruno
Artist: Alina Hordilă

Prietenul meu la nevoie. Paznicul

2010-09-16T12:37:00.004+03:00

Dacă a fost cineva în Vamă şi s-a întors cu bani acasă, înseamnă că ori nu s-a distrat, ori e chitros al naibii.

Am fost prima şi, din păcate singura dată, vara trecută. M-am distrat şi nu-s chitroasă, deci m-am întors fără un leu. De fapt, îmi rămăseseră 50 de bani, dar despre care aveam să aflu mai târziu.
În drum spre Bucureşti mă sună un prieten să mă cheme pe la el. Îi explic că-s cu bagaje după mine, nedormită şi nespălată. Nu-l deranjează şi insistă. Mă duc direct la el.
A doua zi, mă trezesc să plec. El a plecat la serviciu, aşa că sunt singură prin casă. Îmi amintesc că mă aflu în Obor, iar eu locuiam atunci în Militari. Şi-mi mai amintesc că n-am bani. Mă caut bine prin toate genţile şi buzunarele. Trebuie să găsesc 2,5 lei pentru metrou. Evrika! Ăia 50 de bani.
Mai caut, mai caut... asta a fost.
Nu-l sun pe tata, că tocmai i-am cheltuit banii în Vamă. Deci îl sun pe frate-miu:
-Da
-Băi! Pune-mi repede pe card 10 lei.
-Ha ha ha
-Edi, nu glumesc. Pune-mi 10 lei pe card, că nu mai am bani nici de metrou şi tre' să ajung acasă.
-Ha hahahaha! (Edi crede că am chef de glume proaste şi-mi închide telefonul)

Insist:
-Daaaa
-Băi tâmpitule, eu nu glumesc! N-am decât 50 de bani, du-te la bancă acum, te roooog!
-Ha haha! Hai, Alina, că am treabă. (Închide)

Planul B. O sun pe Andreea.
-Andreea, sunt la mama dracu', trebuie să ajung acasă şi n-am niciun ban. Vino să mă iei, te roooog!
-Ha haha.
Încep să cred că-s blestemată.
-Andreea, serios, ajută-mă!
-Fată, nu pot să vin. Nu sunt în Bucureşti. Da' de ce nu-i zici lui frate-tu să-ţi pună pe card?
-Ha haha!!!

Planul C. Cotrobăi prin casă.
Bag nasul prin sertare, găsesc un leu. Da, Tibişor, ţi-am furat un leu. Iartă-mă!

Primesc mesaj de la frate-miu: "Vezi că ţi-am pus 2,5 lei pe card. Ai grijă cum îi cheltuieşti."
Nu mai dau niciun telefon, că m-am enervat. Îmi fac inventarul şi calculez că-mi ajunge de-o călătorie. Nu există cartelă pentru o singură călătorie, dar trebuie să existe vreun paznic de metrou cu milă.
Aşa că-mi iau bagaju', îmi pun pălăria cu fundă verde, îmi dau buzele cu ruj şi o tai spre metrou.

Ajung la metrou şi caut cu ochii paznicul, prin toată mulţimea aia. Era chiar la barieră. Urla la unul care încerca să se strecoare:
-Băi, golan nesimţit! Vino şi cumpără cartelă, ce crezi, că scapi? Ori plăteşti, ori mergi pe jos! Crezi că eu stau de prost aici?
Zic.. super! Universul lucrează pentru mine!

Aştept 5 minute să uite de micul infractor şi-mi fac curaj:
-Bună ziua.
-Bună ziua, domnişoară.
-Ştiţi... am o mică problemă. Ma gândesc că sunteţi amabil şi m-aţi putea ajuta...
-Ce s-a întâmplat?
Mă pisicesc, dau timid de 2 ori din gene şi:
-Păi, ştiţi... mi-am pierdut cartela şi nu am bani să-mi cumpăr alta... Dar uitaţi, am bani pentru o călătorie, de atât am nevoie! Vă rog frumos...
Ăsta se uită în stânga şi-n dreapta, se gândeşte...:
-Bine, domnişoară. Luaţi de aici o cartelă. (şi-mi întinde o cartelă cu o călătorie valabilă)
-Mulţumesc frumos! (şi-i întind ăia 1,5 lei)
-Lăsaţi, lăsaţi...

Cum se agaţă în zilele noastre?

2010-09-14T13:51:00.002+03:00

Eu şi prietenii mei ne gândeam că sunteţi drăguţe şi vrem să vă invităm la masa noastră. Ce ziceţi?
Dacă am ieşit între fete şi avem masa noastră, înseamnă că ăsta era scopul. Să stăm la masa noastră. Dacă voiam să stăm la masă cu voi, aşteptam la bar invitaţia. Vrei să agăţi? Invită în alt loc pentru o data viitoare. Dar lasă-ne liniştite la locul nostru.

Semeni cu cineva cunoscut, dar nu-mi dau seama cu cine.
Aşa. Şi?

Scuză-mă, mi s-a părut că privirile noastre s-au intrepătruns.
Da, foarte profund. Pe româneşte, m-am uitat la tine. Şi la prietenul tău, şi la fetele alea, la cladirea aia, la copaci şi la un tomberon. Stai să mă decid.

Bună. Uite, prietenul meu o place pe prietena ta...
Aha. Şi nu a găsit un porumbel ca să-i trimită de veste, aşa că te-a trimis pe tine. La mine. Adică, la un moment dat, noi o să facem şi sex, în cazul în care ei doi întâmpină dificultăţi?

Ce face o fată ca tine, singură, aici?
Deja mă simt prost că-s singură şi aici.

Aceeaşi treabă ca şi: Cum de nu ai prieten?
Păi, cum să-ţi explic... Cândva aveam un prieten. Apoi nu-l mai aveam. Pentru că ne-am despărţit. Adică am avut un prieten şi-acum nu-l mai am. Nu mai e prietenul meu, pentru că nu mai suntem împreună. Pentru că ne-am despărţit. Iar acum, ce crezi? Nu am prieten.

Moamăăăă, ce bună eşti!!!
Tocmai am aflat unde lucrezi.

Bună. Vrei să ne cunoaştem mai bine?
Păi nici nu ne cunoaştem, ca să pot spune că vreau să ne cunoaştem mai bine. Aşa că, nu te supăra, dar "mai bine"-le ăla mie îmi sună tare pornografic.

Pot să îţi ofer ceva de băut?
Nu funcţionează în România. Cel puţin, nu cu fete pe care să merite să le vezi şi a doua oară. Ele ştiu că dacă acceptă o Cola de la tine, sunt aproape obligate să facă ce vrei tu. Că românii sunt ciobani.
Pont? Trimite-i bătura pe care observi că o preferă şi roagă chelneriţa (neapărat o chelneriţă) să rămâi anonim. O s-o intrigi şi fii sigur că o să insiste să afle cine eşti. Chelneriţa n-o să reziste şi o să-i divulge. Femeile nu se pot abţine. După cel puţin 30 de minute, poţi să te duci la ea cu orice replică de rahat şi sigur te bagă în seamă. Nu pomeni nimic despre gestul tău 'secret'.

Îi ceri numărul de telefon, ea refuză să ţi-l dea. Dar voi, efectiv, nu vă puteţi abţine să nu întrebaţi in secunda următoare: De ce?
Vrei să fie sinceră?
Păi eşti naşpa şi mă gândeam că reuşesc să agăţ unul mai bun decât tine în seara asta.
Acum ai să zici că nu-i bine că a fost sinceră, nesimţită şi fără suflet. Şi-atunci care a fost rostul întrebării? Numărul de telefon tot nu ţi-l dă. Nu mai bine plecai înainte să afli că eşti naşpa?

Domnişoară, ai aripi?

2010-09-12T21:00:00.001+03:00

Am avut un weekend plăcut, fără timp să mai scriu câte ceva. Dar care mi-a dat idei.
Vineri am ieşit pe undeva cu o prietenă şi alţi prieteni. Ne-am plictisit de cluburi, aşa că eu şi prietena mea ne hotărâm să mergem la mine. Cum nu e mare distanţă din Romană până acasă, zic să facem o plimbare pe jos, că-i frumos afară.
Băi şi suntem două blonde vesele pe tocuri. Cum mergeam noi cătinel pe catwalk, întâmpinăm baieţi veseli.

-Domnişoară, ce geantă frumoasă ai!
Ăsta nu-i un compliment. Nici o tehnică de agăţat. Nu în România.

-Fetelor, numai o secundă, vă rog! Şi opreşte maşina.
Multe gâşte ridică nasul sus şi grăbesc pasul. "Da' ştiu că mi-s frumoasă şi mori de mine." Dar poate omul nici n-a observat că tu ţi-ai tapat cocoloşi în moalele capului, cizmele de lac îţi şad beton, iar ţâţele ţi-s ţapene şi înghesuite. Poate vrea coordonate.
Aşa că ne oprim, poate ajutăm bietul rătăcit.
-Fetelor, nu vă supăraţi...
-Nu-i cu supărare.
-Noi am vrea să socializăm...
-Noi am vrea să plecăm acasă.
Mă rog, ăsta nu voia coordonate. Gâştele ne-ar fi spus: "Eh, v-am zis noi!" şi-ar fi avut dreptate. Dar dacă, totuşi?!

-Fetelor! Staţi un pic! Nuu, fetelor, staaaţi! Trebuie să vă zic ceva! Fetelor! Staţi.. un pic numa'.. a.. staţi, că mi-a zis Dumnezeu că.. staţi.. feteloooor!
Dacă ţi-a zis Dumnezeu, nu. Nu stăm.

Pe cine schimbă banul?

2010-09-09T22:56:00.002+03:00

Am un prieten. Un mare om, vă jur.
Suntem prieteni de multă vreme şi ştim că atunci când avem nevoie unul de altul, suntem acolo. În general, prietenii nu sunt ăia cu care o lălăi in fiecare zi, ci aceia pe care îi suni din când în când doar ca să-i întrebi de sănătate. Sau când cauţi un ajutor şi ştii că acolo îl găseşti.

A crescut într-o familie modestă şi unită, formată din nişte oameni extraordinari. Au trudit părinţii ăia, luându-şi de la gură, ca să aibă copiii pantofi să meargă la facultate. N-am cunoscut-o personal niciodată pe mama lui, dar vorbim la telefon de parcă ne cunoaştem şi suntem prietene. O femeie caldă, credincioasă, muncitoare care şi-a educat copiii după suflet.

De curând, el a terminat ASE şi s-a angajat. Undeva foarte bine.
Ne-am întâlnit şi ne-am împărţit news flash. Era fericit. Era şi trist.

Mă intreabă ce vreau de băut. Îi zic că nu vreau nimic, îmi ia ţigări şi nu vrea deloc să-mi primească banii. Apoi mă duc pe furiş şi-mi cumpăr singură ceva de băut. Îmi spune: "Alina, câştig o grămadă de bani. Acum vrei să fii gagica mea?" A glumit; a fost cândva îndrăgostit de mine, dar habar n-aveam. Mi-a zis mai târziu.

Apoi, mai în serios, îmi spune:
"Da, băi. Câştig bine. Nu mi-am închipuit vreodată că aş putea să am atâţia bani. E un vis la care nici n-am îndrăznit. În sfârşit îmi ajut familia. Nu ştie nimeni cât anume iau, doar ţie ţi-am spus. În schimb, toţi din jurul meu simt.
Am fost săptămâna trecută acasă (în oraşul lui natal), cu una dintre maşinile de la firmă. O maşina nu tocmai ultimul răcnet, dar care îţi ia ochii. Dintr-odata, amicii mei îmi erau cei mai buni prieteni:

-Frate am auzit că te-ai ajuns, că lucrezi acolo şi căştigi bine. Nu dai şi tu o bere?
-Frate, cu o sticlă de Jack mă gândeam să te cinstesc. Acum, că ceri si nu-mi laşi mie onoarea să te surprind, o bere îţi dau. Da' una."

M-am bucurat în gând că mi-am luat singură de băut. Îmi dădea cu mare inimă, dar tot m-am bucurat.

"Dacă m-ai fi întrebat acum câteva luni, sincer ţi-aş fi spus ca banii m-ar schimba. Măcar într-o mică măsură. Dar sunt surprins să aflu că nu m-au schimbat absolut deloc. Sunt surprins să aflu că, având bani, s-a schimbat lumea din jurul meu."

Later Edit: Ei, hai că mă mai gândesc la propunere!

Cutia cu pui

2010-09-08T10:29:00.006+03:00

Haideţi să vă zic unde am fost eu vineri. Am fost in Silver Church.
N-am vrut să vă zic dinainte, ca să nu apăreţi pe acolo. Abia s-a redeschis, iar la inaugurările de genul ăsta vine o gălăgie de oameni, unde să mai incăpeţi şi voi?
Băi şi treaba e că n-am mai incăput nici eu.

M-a invitat un prieten şi m-am dus. Îmi place să merg acolo, nu-i club de fiţe sau de studenţi. Mă gândeam totuşi c-o să fie o mulţime moderată. Dat fiind faptul că a fost primul club redeschis toamna asta şi că nu s-a făcut multă publicitate.

Cobor din taxi şi văd roiu' de oameni la intrare. Zic... ori o fi fost o mare ţeapă şi aştia încă aşteaptă optimişti, ori o fi anunţat careva o bombă. Îl sun pe prietenul meu să-l întreb care-i treaba. Era înăuntru, a zis el ceva la telefon, n-am înţeles nimic şi închid. Poate se prinde şi iese să mă ia.
Mă ascund într-o margine de unde să-l pot vedea, îi scriu un SMS şi aştept. Apare. Cunoaşte patronul de acolo şi roagă bodyguard-ul să-mi facă loc. Mă bag ca nesimţita prin toată grămada aia, zic de vreo 30 de ori "scuze" şi reuşesc să intru.
Am făcut 10 minute până la bar. N-am mai zis "scuze", că-mi venea să mă cert cu toţi.

Aţi văzut vreodata la bunici cum se ţin puii de găină intr-o cutie? De se urcă unu pe altu'? Băi, ca-n cutia cu pui era acolo! Singurul mod în care reuşeam să ma mişc era prin rotaţie. Adică se freca lumea de mine când trecea, iar eu mă roteam din cauza asta.
Prietenu' la bar, lua băuturi. Îmi dă un shot. Fără lămâie, că nu mai ai pretenţii când te roteşti. E cam tare şi renunţ la el. Îmi mai dă un shot. Pe ăsta-l duc. Îmi mai dă unul de Bailey's în păhărel de ciocolată. Mă roteşte unu' şi dau Bailey's-ul pe tricou. Pe tricoul meu alb. Rahat. Mănânc ciocolata.

Mai stau vreo 20 de minute să mă mir şi să-mi fac elan să ies de acolo, mă mai învârt de vreo două ori şi plec.

Nicule, ce-i cu Andreea?

2010-09-07T19:35:00.001+03:00

Îmi place de voi. Aţi avut exact reacţiile la care mă aşteptam. E normal, trăim cu un egoism, o mândrie şi un orgoliu, că nu ne-ntrece nimeni. Suntem campioni în asta.
Aşa de tare aţi intrat în pielea lui Nicu, încât tot ce v-a interesat a fost Andreea. De ce nu răspunde?

Băi, dar n-a fost niciun erou printre voi care să scoată vreo remarcă, gen:
-Nicu s-a răzgândit. Deodată, Andreea cea veche şi neinteresantă devine nouă. Doar pentru că e inabordabilă.
-E clar de ce nu răspunde Andreea. S-a prins că sunt un bou şi că mi-a trecut interesul.
-Nu ştim să ne îndrăgostim. Ne aprindem la fel de repede precum ne stingem. Iar, şi iar, şi iar... Şi de fiecare dată "e definitiv".

Nu urmează nicio "partea a III-a". Aia a fost tot şi suficient cât să inţelegeţi ce trebuia.

"Fericirea nu înseamnă să ai ceea ce doreşti, ci să doreşti ceea ce ai"

Deci da

2010-09-06T01:32:00.002+03:00

Există cineva care mă apreciază.
Nu ştiu despre cine-i vorba exact, dar sunt sigură că-i e drag de mine. Că mă bagă in seamă in fiecare zi.

Nu ştiu cum naiba a făcut, că şmecheria asta încă n-am învăţat-o, dar m-a fericit cu un spam pe Messenger. Ăla de vin peste mine cu texte cuceritoare, îmi trimit webcam şi mă adaugă în listă tot felul de id-uri dubioase. De-ai lui Allah, englezi, ba şi români. Sute de ăştia.

Băi şi vreo 4 zile am muncit la dat ignore, ca să scap de ei.
Apoi mi-a venit o maaare idee. Să caut pe Google cum să rezolv problema. Naiba... îmi cereau să instalez tot felu' de chestii, să-mi fac cont pe nu ştiu unde, s'aştept că trece, etc.

Şi-apoi am descoperit cea mai tare combinaţie. Un pic mai târziu. Exista o opţiune acolo, în setările Messenger-ului, în care zici că ignori pe toată lumea care nu se află în lista ta de prieteni.
Da' ştiu că toţi ştiaţi despre asta!

Aşa că nu ştiu care eşti, dar poţi să te opreşti. Munceşti degeaba.
Te pup!

Dacă nu-i a mea, o vreau! (partea a II-a)

2010-09-05T05:26:00.004+03:00

Da, Nicu, te-ai îndrăgostit de Andreea. De vreo 3 săptămâni o lălăiţi împreună, nefăcând de fapt nimic interesant. Nici nu-i nevoie. Vi s-au aprins aşa tare călcâiele unuia după celălalt, încât vă purtaţi fix ca doi proşti.
Când te îndrăgosteşti, faci şi spui multe lucruri tâmpeşti, siropoase şi aproape penibile. Dar tocmai asta e frumos; în fond te bucuri de cele mai mici detalii care, până acum, erau invizibile. N-ai cum să înţelegi decât dacă eşti îndrăgostit.

Îi prezinţi toţi prietenii, te porţi frumos cu toate prietenele ei, faci curat în casă atunci când vine la tine, îţi aminteşti când are programare la manichiură, ba chiar te duci să o iei de acolo, punctual. Le faci vânt gâştelor cu care mai stăteai pe Messenger la vrăjeli sau pe care le mai scoteai la o Cola când ţi se făcea poftă (nu de Cola). Eşti fericit numai cu Andreea, la fel şi ea este cu tine.

Eh, la un moment dat afli nişte lucruri despre ea care ţi se par nasoale. Nu-i aşa de faină nemachiată, în sertar i-ai găsit nişte supozitoare şi ţi-ai imaginat ce se întâmplă cu ele, sforăie ca un taur atunci când e răcită, s-a scobit un pic în nas când credea că nu o vezi şi baia ei nu miroase întotdeauna a levănţică. În fine, afli că e om şi nu ţi se mai pare la fel de interesantă.

Ea se poartă la fel de frumos cu tine, e încă pe val şi face în continuare lucruri de alea aproape penibile. Doar că de data asta încep să ţi se pară cam sufocante şi şcolăreşti. Ai cam vrea s-o rupi cu ea, dar nu prea ştii cum să-i spui şi speri s-o dea ea cu bâta-n baltă, să pară c-a fost vina ei. Oricum, nu te grăbeşti, că e bună acolo. Între timp, reiei legătura cu gâştele şi le lămureşti că s-a produs o confuzie.

Andreea simte că 'ceva-i putred in Danemarca' şi devine uşor pisăloagă. O suporţi aşa vreo săptămână, dar vezi că nu se mai poate şi, într-o noapte te gândeşti bine şi pui ţara la cale. Îţi construieşti frumos un speech cum să scapi de ea şi te culci liniştit.

A doua zi o suni să-i spui cu tupeu că vrei să o terminaţi, din motivele tale perfect justificate. Preferi s-o faci prin telefon, că n-ai destulă minte s-o inviţi la o cafea şi să discutaţi omeneşte.
Nu răspunde. Te gândeşti că dracu' ştie ce face aşa de important încât să nu-ţi răspundă. Dar încerci din nou, peste o oră. Nimic. Nu te oftici prea tare, pentru că numai bine mai bagi un motiv de victimizare. O suni toată ziua; niciun răspuns. Seara, pui capul pe pernă şi parcă te-a pus putin pe gânduri.

A treia zi te trezeşti cu gândul la ea. O suni imediat. Nicio schimbare. O suni incontinuu, începi să fermentezi. Te-a făcut curios. Te şi enervează un pic. Fata asta nu-ţi răspunde la apel!

A patra zi te trezeşti chiaun, că n-ai dormit prea bine. Şi, bineînţeles, o suni din nou pe Andreea. Nimic! Băi, tu te-ai îndrăgostit din nou!
Uiţi repede planul de despărţire şi te apuci să-i scrii SMS-uri. La început mesaje scurte şi fără semne de punctuaţie. Pe parcurs, se dezvoltă şi devin tot mai lacrimogene.

Şi uite-te la tine cum stai ca prostu'.

Dacă nu-i a mea, o vreau! (Partea I)

2010-09-03T19:44:00.003+03:00

Eu vă explic următorul scenariu, iar voi încercaţi să intraţi în film. Chiar în rolul principal, ca să-nţelegeţi precis.

După părerea mea, cel mai des se pălesc bărbaţii de treaba asta, deci presupunem că personajul principal e un el. Dacă citeşti şi eşti o ea, schimbă rolurile. Nu-i bai.

Te cheamă Nicu. Te înscrii la un curs de IT, că vrei să te angajezi pe undeva şi nu te primeşte nici dracu'. Te duci tu la primul curs. Ai puţine emoţii, că e naşpa la început. Nu ştii peste ce şi peste cine dai. Ajungi în sala aia, vezi alţi câţiva proşti ca tine şi te mai linişteşti. Vine ăla care se crede deştept, faceţi introducerile şi vă apucaţi de treabă.
În stânga ta, miluieşte cu prezenţa o gagică bună. O cheamă Andreea. Îţi aminteşti că eşti un ratat fără job şi ai imprumutat bani de la Gigi ca să-ţi plăteşti cursul, aşa că incerci să fii atent la ce zice ochelaristu' ăla deştept.
Se termină prima şedinţă. Te duci tu mulţumit spre casă, mândru că ai învăţat Word-u' şi că tocmai începe succesul tău în afaceri.

Te prezinţi la a doua şedinţă. Te aşezi pe acelaşi loc şi te uiţi după Andreea. Nu-i. Te întrebi dacă o fi renunţat. Îţi pare rău un pic, parcă nu mai are farmec cursul. După vreo cinci minute, apare. Îşi ia şi ea acelaşi loc, în stânga ta. Te linişteşti.

Mai trec aşa vreo doua şedinţe, cât să se ducă euforia aia de început, ca apoi să nu mai fii aşa atent la profesor. Te concentrezi pe Andreea. E bună şi ţi-a zâmbit de câteva ori până acum. I-ai zâmbit şi tu, dar nu prea tare. Nu vrei să pari nici fraier, dar nici dezinteresat, că poate fuge.
Abia aştepţi să se încurce la vreo chestie, iar tu din întâmplare să vezi şi să o ajuţi. Ca să vadă cât de deştept eşti tu. Că tu ai venit aici pentru diplomă, n-are ce să ştie ochelaristu' ăla în plus faţă de tine. Şi ai mari şanse, pentru că fetele se pricep mai puţin la tehnologie decât baieţii.
Aşa că după ce te-ai benoclat vreo două şedinţe, o vezi că se uită strâmb la monitor. Acum e! Te faci că te uiţi pe fereastră şi că te gândeşti la vreo filosofie, când colo o observi că are nevoie de ajutor. Îţi activezi repede modul de "macho-erou" şi o întrebi:

-Pot să te ajut cu ceva?
-Păi... dacă vrei, te rog.
Te ridici relaxat şi te apropii de ea. Părul ei miroase frumos. O întrebi samariteneşte:
-Ia spune, ce s-a întâmplat?
-Mi-a apărut chestia asta, a rămas blocată şi nu reuşesc să o închid.
-Păi tre' să faci aşa:
Nu-i explici nimic verbal, că te ia valul de IT-ist şi vrei să rezolvi problema rapid, să vadă ce tare eşti. Şi faci şmecheria aia cu ctrl-alt-delete. Nu închizi de acolo aplicaţia, pentru că ar fi mai simplu şi o ştie tot prostu'. Intri repede in processes, că de acolo merge mai sigur, alegi aplicaţia şi o închizi imediat.
-Mulţumesc frumos.
Bagi zâmbetul ăla, ştii tu care, te freci un pic pe ceafă şi:
-Eh, pentru nimic.

Până la sfârşitul şedinţei ţi-a zâmbit mai des când v-aţi intersectat privirile. Fetele fac chestia asta când primesc favoruri, ca să nu-şi piardă furnizorul. Dar tu eşti sigur că s-a îndrăgostit.
Aşa că la sfârşitul şedinţei bagi replica ta cea mai originală şi mai de succes şi îi ceri numărul de telefon.
Andreea n-are prieten şi nimic de pierdut, aşa că, surprinzător, ţi-l dictează.

Pleci fericit spre casă. Deja parcă-ţi plimbi corpul altfel până la maşină. Mai faci cu ochiul la câteva blonde în trafic, c-ai prins încredere. Nu-i nimeni ca tine.

N-o suni azi, că doar nu eşti lache. Azi eşti ocupat cu alte treburi importante. La fel şi mâine. Eşti un om ocupat. O suni a treia zi.
Vă întâlniţi. Ea e mişto, iţi place. Îi povesteşti câteva rahaturi care te pun pe tine în cea mai bună lumină. Tre' să inţeleagă că eşti inteligent, apreciat, amuzant şi mai ales, că ai frânt multe inimi. Dar fără să vrei... pur şi simplu n-ai ce face, toate mor după tine. Îţi spui povestea frumos, cursiv, fără să te bâlbâi. O ştii pe de rost, ai exersat-o de atâtea ori.
O cucereşti, pe bune. Îi place de tine. Ştie că te străduieşti, dar nu-i nimic rău în asta. Şi ţie îţi place de ea. Că te ascultă şi e amuzantă.

Băi şi va cuplaţi. Totul e frumos. Mergeţi de mânuţă la cursuri.

Cine-i şefu'? (partea a II-a)

2010-09-02T00:37:00.000+03:00

Primul meu iubit n-a reuşit să mă educe, fapt pentru care nici n-a mers relaţia. Eram mult prea încăpăţânaţi amândoi, dar poate tocmai asta a fost scânteia dintre noi. Poate dacă reuşea să mă transforme, se termina şi mai repede. Se plictisea. Cred că i-a plăcut asta la mine. Cred că îi placea să ne certăm, aşa cum îmi plăcea şi mie. Am dreptate? Ştiu că-mi urmăreşti blogul. Şi ştiu că ai rămas la fel de antipatic.

Între timp, am crescut un pic si am invăţat să las de la mine. Dar e altă treabă, pentru că nu m-a transformat nimeni după bunul lui plac. M-am transformat eu singură după placul meu.

Iar asta ni se întâmplă nouă, femeilor. Creştem şi învăţăm să renunţăm la rahaturi care ne complică existenţa. Ne maturizăm şi lăsăm de la noi, ca să ne fie tuturor bine. Realizăm că ne facem rău degeaba şi că pierdem vremea cu prostii, în loc să ne bucurăm de ce e frumos. Pe când voi incă vă jucaţi de-a v-aţi ascunselea cu sufletul, exact in aceeaşi manieră în care o făceaţi acum 20 de ani cu scuipatul pe pereţi. Şi voi sunteţi ăia maturi. Voi sunteţi "şefu'".

Voi credeţi că e un meci câştigat de voi, noi ştim că e o joacă proastă pe care tocmai am oprit-o.

Şi cum se întâmplă?
El o vede pe ea. O place, că e bună. Ea îl vede pe el. Îl place, că e drăguţ.
O invită undeva. Ea acceptă. Şi vorbesc, îşi povestesc, se cunosc.

El: Bă, e bună. Şi râde la glumele mele. Normal că râde, că doar îs amuzant. E moartă după mine.
Ea: Fată, e un dulce! E aşa drăguţ când se străduieşte. Şi n-a fost porc să insiste, chiar m-a respectat, e un gentleman! Sper că mă place.

După 2 săptămâni:
El: Bă, doar nu crezi că m-a luat de fraier pentru că o sun în fiecare zi ca să o văd. Da' mi-e dragă, chiar e mişto şi mă simt foarte bine cu ea. E dulce, e inteligentă şi timpul zboară când suntem împreună. Hai, bă... nu cred că m-a luat de lache. O s-o las mai moale, dar nu pentru că mi-aş face eu probleme. Doar aşa, să nu se înveţe.
Ea: Faaaată, e aşa frumos! Îmi place mult, parcă nu mă mai satur de el. Şi se poartă aşa de frumos cu mine... Abia aştept să-l văd din nou!

După vreo 2 luni:
El: Bă. Nu ştiu care-i treaba, dar trebuie să fac ceva repede, să stabilesc nişte lucruri. Că cineva tre' să conducă aici. Tre' să ştie cine-i şefu'.
Ea: Fată, nu ştiu ce l-a apucat dintr-odată, dar face nişte gesturi pe care nu le înţeleg. Şi-o fi găsit pe alta...

Şi de aici începe procesul de "transformare". El devine "şefu'", ea devine ce-şi doreşte şefu'. Tot de aici se şi strică treaba. Pentru că se pot întâmpla trei lucruri:
1. După o vreme, el o să se plictisească de ea. Pentru că devine un robot. Clar, nu mai este fata de care s-a îndrăgostit. Şi-o să-şi caute exemplare originale.
2. Ea va deschide ochii şi mintea, şi va realiza singură că a ajuns un robot. O să-şi dea seama că a stat lângă un nenorocit care n-a lăsat-o să trăiască, şi-o să-l părăsească.
3. Sau ea nu-i suficient de puternică incât să renunţe la el. Şi să spunem prin absurd că nici el nu se duce la altele. Dar tot o relaţie de rahat e. Plictisitoare, tristă şi de rahat.

Cine-i şefu'? (partea I)

2010-09-01T02:03:00.000+03:00

Am o introducere pentru postu' ăsta, da' nu-i bun s-o scriu aici. Poate mă citeşte mama şi mi-e ruşine, că m-a crescut frumos. E o treabă care mă calcă pe nervi şi jur că nu pot să mă abţin să nu mă desfăşor. Aşa că zic introducerea aia nesimţită cu voce tare, iar aici trec la subiect.

Se întâmplă o chestie între oameni. În relaţiile lor, de orice fel. Mai cu seamă în cele de prietenie. Şi mai cu seamă, in cele de cuplu. Băi, dar cel mai cu seamă, chestia asta li se întâmplă femeilor din partea bărbaţilor.

Ca să înţelegeţi, o să vă dau exemplu.

Prima mea relaţie serioasă a-nceput când aveam vreo 18 ani. La 18 ani eşti încăpăţânat, dar totodată maleabil şi uşor de influenţat. Băi şi mi-am ales cel mai căpos şi mai al dracu' flăcău din sat. El avea vreo 23 pe-atunci. Mai copt oleacă la minte. Copt bine, ce să zic... băiat din ăla rău, manipulator şi destul de inteligent.

Iubire mare. Cu năbădăi. Adică ne băteam la fel de tare precum ne iubeam. Nu, nu ne-am bătut niciodată pe bune, dar o bătaie pe bune era mult mai liniştită decât o ceartă de-a noastră. Dacă mă-nţelegeţi. Dar era mişto, că eram tineri şi aveam energie pentru lucruri din astea. Urlam pe stradă, urlam în casă, urlam în casele altora, urlam peste tot cele mai alese cuvinte. Ne răzbunam unul pe altul prin cele mai urâte moduri, eram distracţia pământului, te uitai la noi şi te minunai. Ca-n filmele cu proşti. Aşa tare ne iubeam.

Şi toate astea urmăreau un scop. Scopul lui. Să mă educe. Eeee, ASTA e chestia care mă calcă pe nervi!
N-aţi înţeles. Să mă educe pentru el, adică să educe relaţia. Să mă transforme. Să ştiu cine-i şefu'.
Păi cum, mă? Cum vine asta? Mă iei ca pe făină, ca să mă faci aluat? Ce dracu' nu ţi-ai luat aluat, dacă făina nu-ţi place aşa? Caută-ţi, mă, aluat! C-oi găsi eu pe cineva care caută făină!

Pont pentru Anonim

2010-08-31T20:55:00.000+03:00

Băi, e o mare problemă cu identităţile pe-aici.
Nu mă omor să aflu cine sunteţi, dacă voi preferaţi să rămâneţi anonimi. Dar am nişte soluţii ca să ne putem inţelege.

Ori vă alegeţi câte un nick (cum făceam odinioară pe mIRC).Cum vă alinta mămica, cum v-ar plăcea vouă să vi se spună in anumite momente, cum credeţi că v-aţi numit intr-o viaţă anterioară, cine aţi fi vrut să fiţi şi n-aţi avut şansa, o poreclă, o treabă ceva.
Ori dacă aşa tare vă place "Anonim", ziceţi şi voi acolo: Anonim1, Anonim2, ş.a.m.d. Să ştiu care cum.

Măcar de v-aş şti dupa sex (feminin sau masculin, băi), poate mă îndrăgostesc şi eu de vreun poet.

Treabă importantă

2010-08-31T02:49:00.002+03:00

Băi, mă sună lumea să mă intrebe ce-am mai scos nou. Adică ce-am mai scris, asta vreau să zic. Mişto, merci că mă citiţi!

N-am plecat nicăieri, că dacă plecam, scriam ceva ca să mă laud. Dar, rahat, am stat acasă. O să plec pe undeva în curând, vă zic. M-am gândit bine. De ce să plec in toiu' vacanţei când toţi au concediu, toţi pleacă, toţi se laudă, incât nu ţi se mai pare aşa mare chestie? Aştept să vă intoarceţi la birouri, la şcoală sau unde vă mai intoarceţi voi, aşa trişti şi melancolici. Şi după ce v-aţi resemnat, pot să plec eu şi la Cuca Măcăii vreo 2 zile să mă trezesc la 12, să stau la soare cu un pahar de apă, să joc cărţi sau table şi atât. Că mă invidiaza tot feisbuc'ul. Nu ştiu deocamdată unde o să mă duc, dar table nu ştiu să joc.

De fapt, vroiam să zic altceva în postul ăsta şi am uitat ce. Asta e mişto când nu mă opreşte nimeni din vorbit. Pooot să zic ce-mi vine la gură, nu mă repede nimeni direct la subiect şi nu-mi taie intenţia de a explica foarte detaliat şi în mod repetat nişte lucruri foarte importante pentru mine. Ce dacă-s rahaturi complet inutile care n-au nicio treabă cu realitatea? Nu ştii tu să apreciezi!

A! Vroiam să zic că mi s-a stricat maşina de spălat. După ce am chemat oameni la reparat de aer condiţionat, de frigider, de cuptor cu microunde (de fapt ăla n-a venit). O să-mi fac prieteni instalatori, reparatori, meseriaşi, că vorbesc mai des cu ei decât cu mama. O să le fac grup in lista de messenger.

Nah, v-am zis eu că era o treabă importantă. N-aţi crezut.

Aveţi ceai cald? Atunci, Tequilla!

2010-08-25T04:28:00.001+03:00

Ăştia de aveţi terase, restaurante sau orice spaţiu în care se servesc băuturi! Am un pont pentru voi, în caz că nu l-aţi aflat înaintea mea. Adică:

Am ieşit aseară prin Centrul Vechi cu nişte prieteni. Iniţial am mers la o terasă, am cerut ceai cald. Noaptea trecută am dormit cu puţine haine pe mine şi cu geamul deschis, aşa că m-am trezit fără gât.De fapt, era mai bine dacă ma trezeam fără el, că mă durea de-mi venea să plâng. Mă rog, n-aveau ăia ceai cald. Şi mă gândesc eu bine ce ar înlocui ceaiul cald. Două shot-uri de Tequilla. Păi nu?
Şi zic să ne mutăm la altă terasă până nu uit că beau Tequilla pentru gât.
Întreb domnişoara dacă au ceai cald, şi-mi aduce un meniu de ceaiuri. Băi şi-i 8 EURO ceaiul. N-am inţeles de ce numai meniul de ceaiuri este în EURO, dar fac eu socoteala şi nu-s de acord cu ei.

Îi fac fetei semn, vine:
-Nu te supăra, adu-mi te rog un ceai de ăsta ieftin şi normal, din meniul principal.
-Păi nu, că toate sunt la acelaşi preţ. Inclusiv cele din meniul special.
-Adică 8 EURO?
-Nuuu.... 8 LEI!
-Păi de ce scrie in EURO dincoace, atunci?!
-%(#% ¤%# (s-a bâlbâit 10 secunde)
-OK, bine, adu-mi unul... Care zici tu că e mai bun.
-De fructe.
-De fructe, da.

Aşa că ai prins ideea. Pune acolo, la oha, un meniu în EURO. De preferabil, ceaiuri sau cafele, că pe alea le faci cât vrei tu. Iar străinii sigur nu pun întrebări prea multe.

Oaia neagră

2010-08-23T20:39:00.001+03:00

Băi, deci Ioana nu m-a mai sunat.
Ioana, tipa despre care vă povesteam că era supărată nevoie mare, după ce a găsit un mesaj dubios în telefonul iubitului. Vă amintiţi.
Probabil l-a iertat, iar acum e din nou pe val. Cu siguranţă o să mă sune din nou la următoarea nenorocire, când voi fi din nou prietena ei care o ajută la greu.

Acum stăteam şi mă gândeam...
Ştiţi situaţia aia când eşti prietenă cu un cuplu. Dar numai cu unul dintre ei te confesezi şi te ajuţi şi toate alea. Adică ăla pe care-l cunoşteai tu iniţial.
Aşa. Şi vine momentul când ăştia doi se ceartă. Bineînţeles că "prietenu' iniţial" vine la confesat.
Şi se apucă să zică veeeerzi şi uscate, să scoale morţii, să-şi arunce nemulţumirile şi, eventual, să-ţi dezvăluie câteva secrete intime/penibile/greţoase/etc de-ale celuilalt. Iar tu, oricât de puţin interesat ai fi despre astea (mă rog, depinde...hi hi), tre' să le asculţi. Nu de alta, dar omu' şi-a luat elan şi nu-l mai opreşte nici Sf Petru din logoree.
Acum vine partea mai nasoală. Îţi cere părerea. Şi nu numai că tre' să zici ceva, dar tre' să zici ce vrea el să audă. Degeaba faci tu pe Oprah şi îl sfătuieşti matur cum să-şi rezolve problemele între ei ca adulţii, că până nu-i dai dreptate şi nu-i spui că e mult mai bun decât celălalt, şi că oricum se îmbrăca naşpa şi avea păr în urechi şi se scobea în nas în public, până nu-i spui toate rahaturile astea pe care vrea să le audă, nu e mulţumit şi nu termină de trăncănit în veci.

Şi-apoi ăştia doi se împacă. Şi tu rămâi ca prostu'. Şi ţi-e ruşine. Ţi-e ruşine că ai spus toate căcaturile alea, că ai aflat toate alea şi eşti un pic de "oaia neagră". Pentru că între ei se anulează ce spun, c-au fost toate la nervi. Da' tu pe ce erai aşa nervos?

Jucăriile mele

2010-08-21T20:35:00.004+03:00

Într-o relaţie, mutatul împreună constituie pentru mine un pas foarte important. Nu ştiu dacă inţelegeţi, dar mi se pare atât de important, încât se apropie de înfricoşător.
Nu-s old fashion, nu. Doar că mă simt uşor incolţită. Şi n-am spaţiu. Iar chestia e că nu-mi trebuie spaţiu pentru ceva anume, că nu am ce să ascund de el, dar pur şi simplu n-am spaţiul ăla inutil de care ai nevoie. Înţelegeţi acum?! În fine... asta e o problema rezolvabilă, la un moment dat trebuie să mă obişnuiesc şi o s-o fac.
Alt motiv e că mi-e teamă de monotonie. Mie-mi place să trăiesc într-o relaţie. Să ne iubim, să râdem până nu mai avem aer, să ne fie dor după 5 minute de la despărţire, să ne certăm frumos, să aruncăm cu papuci unul după celălalt, să ne împăcăm şi s-o luăm de la capăt.

Aşa că prefer să dorm la el, ori el la mine 9 din 10 nopţi. Să locuim împreună doar practic, nu şi teoretic. E o imensă diferenţă. Mai ales atunci când intervine vreo neînţelegere. Pentru că, dacă mă supăr maxim, nu trebuie să mă ascund în camera cealaltă (sau într-un caz mai trist în care locuim împreună într-o garsonieră, să mă retrag în vreun dulap ca să nu-l mai văd până-mi trece supărarea). Ci pot să-mi iau poşeta şi s-o tai acasă la mine. Până mă sună să mă cheme înapoi. Sau până mă întorc eu singură, afişând la uşă un rânjet de copil handicapat. Că pot să mai las din mândrie.

Eh... acum urmează problemă. Rămân la prietenul meu destul de des. Unde mă spăl pe dinţi cu degetu'. Pentru că mi-e ruşine să-mi instalez o periuţă de dinţi în baia lui. Şi nici n-o iau pe cea de acasă, de teamă să n-o uit acolo, şi astfel să devină acelaşi lucru.

Şi am gândit o strategie. O să coboare la un moment dat la magazin, după Cola sau ţigări. O să mă întrebe dacă vreau ceva. O să-i spun: Ă.. m.. nu ştiu.. o periuţa de dinţi?! Dacă mi-o cumpără el, parcă nu se mai pune. Adică nu simt că-i invadez teritoriul şi mă consider nevinovată.

Şi am făcut asta astăzi. S-a dus la magazin, şi-a luat ţigări, s-a întâlnit cu vecinu', au stat la cioace ceva timp, şi ghici ce. A uitat să-mi ia periuţă.

Din seria "Paranoia"

2010-08-20T15:53:00.003+03:00

Cu aproape 2 ani în urmă, cunosc un tip. Nu e dragoste la prima vedere, avem nişte prieteni comuni, aşa că pentru o perioadă suntem şi noi amici.
Are nişte treabă prin Bucureşti împreună cu vărul colegei mele de apartament, aşa că îi găzduim câteva zile, având o cameră liberă. Nu se întâmplă nimic deosebit.
Abia dupa o vreme, revine singur în oraş, se cazează în altă parte şi se gândeşte să mă sune. Nu legasem mare prietenie, nici măcar nu m-am gândit că intenţionează să mă curteze. Am ieşit, din nou, ca amici.
In fine, se leagă ceva. Nu ştiu cum, ne îndrăgostim. Băi, dar ne îndrăgostim rău. Suntem adorabili împreună; el e, parcă, din alt film. Mereu atent, mereu haios, mereu cel mai dulce. Nu ştiu cum să va explic... genul ăla de bărbat pe care şi l-ar dori toate prietenele voastre. Practic, aproape că locuim împreună şi nu ne mai saturăm unul de celălalt. Îmi vorbeşte şi despre căsătorie, eu mă sperii niţel, dar nu exclud.

Dupa 6 luni, pleacă prin Vestul ţării cu nişte treabă, iar eu plec acasă la ai mei, tocmai în Vaslui. Ne aflăm la capete opuse. Aşa că vorbim întruna la telefon şi ne trimitem multe mesaje dulci. Ne este dor.

Într-una dintre seri, nu primesc mesaj de "noapte bună". Repet, tipul este mereu atent, este perfect... este ceea ce ne dorim, aşa că rămân puţin pe gânduri la gestul ăsta. Dar pun în ecuaţie faptul că poate fi obosit, nu e capăt de lume dacă a omis pentru prima dată un detaliu. Şi adorm oarecum liniştită.
Mă trezesc a doua zi, mă uit direct în telefon: nu m-a sunat. Îl sun eu. Nu răspunde. Încep să am puţine emoţii. Dar din nou, nu mă panichez foarte tare. Ştiu că se pregateşte să meargă cu prietenii de acolo la un meci important, aşa că aştept să mă sune el.

Mă sună dupa puţin timp. Este pe stadion. Se aud suporterii, o muzică pe fundal pe care n-o înţeleg, se aud şi prietenii lui strigând şi comentând jocul. Nu e pauză, meciul începuse deja. Iubitul meu îmi spune că mă iubeşte. Îmi repetă. E bucuros că mă aude. Îi spun că inţeleg greu ce spune, că am auzit că mă iubeşte, că şi eu îl iubesc pe el, şi că mai bine vorbim după meci, în linişte. Închid telefonul.

Acum sunt sigură. Mi-a confirmat. Mă înşală.
Cât de perfect o fi... ce fel de barbat îşi sună iubita de pe stadion, in timpul meciului, cu prietenii lângă el, să-i spună că o iubeşte?!
Bărbatul care se simte vinovat.

Acum, că ştiu sigur... ce naiba fac?!
Plâng. Da, băi, plâng. V-am spus că nu-s de piatră. Plâng de mă ia mama dracu'.
Mă gândesc să-mi sun prietenele din Bucureşti să le povestesc şi să plâng cu ele în telefon. Dar, v-am spus, tipul e "atât de perfect", încât dacă le sun pe ele (care îl cunosc şi ştiu cât de frumos se poartă cu mine şi cât de mult mă iubeşte), mi-ar închide telefonul în nas după ce mi-ar spune direct: "Eşti nebună! Dacă ar greşi cineva în relaţia voastră, in niciun caz n-ar fi el!"
Aşa că plâng singură, ca o tâmpită. Până mă sună:

-Bună, iubita!
-Bună. (Acum nu plâng. Cel puţin, nu cu vocea. El nu trebuie să ştie că eu plâng.)
-Vreau să vorbim.
-Sunt convinsă.
-Nu, chiar vreau să vorbim. Vreau să iţi spun ceva. Vin în Vaslui.
-Nu veni. Nu mai e nevoie să-mi spui nimic.
-Te iubesc. Vin la tine.
-Nu, te rog. De ce să vii? Ca să vorbim ce? Să-mi spui ce? Ceea ce ştiu deja?
-Nu ştii... Te iubesc. (îmi repetă în mod regulat)
-Ba da, ştiu. Vrei să mă părăseşti. De ce să baţi atâta drum ca să-mi spui un lucru pe care-l ştiu deja?
-Nu vreau să te părăsesc! Te iubesc!
-Nu vrei?! OK! Atunci te părăsesc eu pe tine!

Şi nu a venit în Vaslui, nu l-am lăsat să vorbească.

Mă intorc dupa 2 zile în Bucureşti cu vreo 4 kile în minus, timp în care a continuat să mă sune.
Accept într-un final, să ne vedem.
Vine la mine acasă.
Ne aflăm în bucătărie, el cu capul in poalele mele. Nu mă priveşte în ochi.
Îi spun că ştiu. Ştiu că m-a inşelat. M-a inşelat cu fosta, ceea ce era şi mai grav.
Îmi spune că îi pare rău, că a vrut să-mi spună, că şi-a dat seama că mă iubeşte, că îi pare rău. Că îi pare rău. Îi pare rău.
Îl iert. Cu inima strânsă.

A doua zi, nu simt nicio remediere. Nu mă pot suporta. Nu-l pot suporta. Simt ca "ea" e între noi.
Îi spun asta. Îi spun că nu pot trece peste, că încerc, dar nu pot; că nu ţine de mine. Şi mai bine ne despărţim. Definitiv.
Mă înţelege.

Sunt convinsă de alegerea făcută, sufăr o vreme, dar îmi trece.

După un an, ne revedem. El e singur. Fără "ea". Îmi spune că mă iubeşte.

Nu ştiu ce aţi înţeles voi, fetelor, dar pentru mine asta fost prima lecţie. Pentru care voi vă întrebaţi de ce gândesc aşa. De ce le ofer atâta credit.
Pentru că se poate. Exista bărbaţi buni. Care greşesc. Bărbaţi perfecţi care greşesc. Şi pe care noi îi scăpăm, îi lăsăm să plece. Din doza aia de... paranoia.

Ioana: Paranoia sau nu

2010-08-17T17:34:00.005+03:00

În postul "Dragă Ioana", am primit un comentariu de la Cerbys în care mă intreba un lucru, şi o citez:

No... dacă prietenul tău, în timp ce tu eşti la muncă ar aduce în apartamentul vostru o femeie cu care ştii că în trecut şi-a inşelat prietena şi ar sta singuri câteva ore bune, fără ca tu să ştii ce se întâmplă, ce-ai face? Dacă ar fi putut împiedica o astfel de situaţie, dar a preferat să te superi tu in loc să se supere "vechea lui prietenă" ce-ai face? Să zicem că nu s-a întâmplat nimic, n-au făcut nimic. Dar tu nu vei şti niciodată? Ai putea ca pe viitor să nu devii paranoia de la orice căcat? :)

Iau situaţia despre care mi-ai spus, în cele 2 cazuri:
1.: Eu nu aflu nimic despre asta, mă-ntorc de la muncă veselă şi cu chef de iubit. El se bucură că mă vede. Se bucură sincer (oricum nu făcuse nimic cu aia, presupun că n-a vrut). Ne iubim şi e fericit că a rămas cu mine. Clar, cresc puţin şansele să nu aibă nevoie de alta.

2.: Eu aflu, plec spre casă ca spre frontu' de război, pregătind în gând cel mai dureros şi mai umilitor speach. Ajung, îl fac cu ou şi cu oţet. El îmi explică că nu s-a întamplat nimic, eu bineînţeles că nu cred o iotă. Da, situaţia chiar e nasoală, dar el se enervează ştiindu-se nevinovat şi începe să se crizeze împreună cu mine. Ne crizăm, ne urlăm, ne mai amintim şi alte căcaturi din trecut, ne scoatem ochii şi poate ne şi împarţim câteva bucăţi. Aşa, ca pe front.
Apoi ştii ce face? O sună pe aia. Că sunt vulnerabili. Şi proşti. Şi noi, proaste. Că dacă iubeşti, eşti vulnerabil şi prost. Astea trei lucruri se leagă in cea mai tare armonie.

Cerbys... sunt atâtea situaţii în care noi suntem cu muuuult mai vipere decât ei, chiar dacă în fond nu greşim cu nimic. Gândeşte-te numai cât de mult bârfim noi la cafeaua aia cu cea mai bună prietena! Nu-i nevoie să inşir o listă cu subiectele cele mai abordate, că le ştim noi. Sau discuţii cu amici care ne par şi chiar sunt complet nevinovate , dar din ochii lui pot fi văzute direct naşpa. Sau prea indrăzneţe. Când spun amici, pot fi chiar prieteni de-o viaţă, sau prieteni "sprite" (ăia care ling sticla dupa ce ai băut tu, când te întorci cu spatele, ăia care-ţi plac pentru că îţi fac toate poftele, răspund mereu când îi suni, te aprobă întotdeauna, îţi hrănesc orgoliul şi încrederea feminina spunându-ţi că nu-i nicio problemă faptul că ai pus din motive necunoscute 7 kile pe tine, ba chiar îţi stă mai bine şi eşti mai bună).
Dar ascundem, că aşa e mai bine.

Tic Tac

2010-08-16T21:04:00.004+03:00

Aştept să-mi sune telefonul. Şi ca să nu sun eu, că doar mi-s drăcoasă, fermentez.
Şi-i nasol să aştepţi, dacă n-ai nimic de făcut. Aşa că-mi caut.

Mă plimb de tâmpită prin casă, mă uit pe mobilă că s-a pus prafu', da' prea fermentez ca să mă apuc de şters la ea, n-am răbdare. Aşa că-mi caut altceva de făcut. Hai că spăl vasele, că stau de ieri şi mi-e ruşine. Vin la laptop, primesc de la Narcisa nişte link-uri cu proşti pe youtube, mă uit la 2-3 şi iar îmi pierd răbdarea. Că-s proşti. Cât poţi sa te uiţi la proşti?
Mă mai plimb prin casă şi-mi vine ideea să-mi pun telefoanele la încărcat. Ok, am mai făcut un lucru.
Mă-ntorc la laptop, mai citesc un post de-al lui Kaos şi îi scriu un comentariu. Hai că-mi aprind o ţigară. Doar n-am mai fumat de 15 minute. E bună.
Termin ţigara, acu' ce mai fac? Hai că mai văd un prost pe youtube. Mă plictisesc şi pornesc iar prin casă.
Zic să-mi fac un duş, mai trece timpu' şi oricum îs răpănoasă.
L-am făcut.
Şi-acuma?! Am terminat şi postul ăsta de scris, m-am plictisit şi de asta.

Idei?

Alte vise tâmpite

2010-08-15T01:38:00.004+03:00

Weekend agitat cu somnul. Deci trebuia să şi visez ceva interesant.
Vă povestesc două dintre vise:

Mă aflu într-o cameră cu mulţi prieteni. Printre noi se află şi Harvey, căţelul care mi-a mâncat papuci şi lenjerii de pat. La un moment dat, Harvey dă semne că vrea să zică ceva. Nu, serios! Să zică, nu să latre. Şi se uită el, mititelu', aşa la mine, şi parcă dă să vomite. Dar el se străduieşte. Că doar n-o fi aşa uşor sa vorbeşti, dacă eşti câine. Şi râgâie o dată, după care grăieşte: "Alina!" Nu mă mir aşa tare, că doar e vis, iar acolo nu te miră lucrurile astea imposibile, chiar dacă habar n-ai că visezi. În schimb, mă bucur de numa-numa şi, bineînteles, mă apuc să-l iau la întrebări: "Harvey, îţi place ce mănânci? Ai vrea să primeşti altceva? Te enervează când te trag de urechi? Da' ce părere ai despre mine? Da' despre Narcisa? Da' despre Andreea? Da' despre Edi? De ce ţi-e frică in lift? Poţi să şi cânţi?!"

Mă trezesc, mă-ntorc pe partea ailaltâ şi începe al doilea vis: Sunt pe pat cu prietenul meu. Nu ştiu cum ne batem noi pe-acolo, că-l împing şi cade cu capul de calorifer. Mai precis, cu tâmpla. Era oprit curentul, deci beznă totală. El delirează pe jos, iar eu încep să mă panichez. Am impresia că e sânge peste tot şi că mai are un pic şi moare. Îmi trece prin cap să iau telefonul, aşa că îl iau in braţe pe prieten şi luminez pe la tămplă, să văd ce-am pricinuit. Nu era nimic. Şi m-am trezit.

Nu ştiu ce cadou să fac! (Articol publicitar - concurs)

2010-08-13T16:07:00.006+03:00

Cadourile constituie o problema existenţală! Desigur, atunci cand trebuie să le oferim. Asta se întâmplă indiferent de persoana la care ne gândim, dar mai ales atunci când este vorba despre cineva pe care nu-l cunoaştem prea bine, sau deloc.

Prin problema asta trece acum o prietenă de-ale mele, care intenţionează să-şi dea admiterea la teatru. Prin nişte cunoştinţe, a ajuns la o doamnă profesor care a avut bună-voinţa de a o ajuta cu meditaţii, fără obligaţii financiare. Dar trebuie să răsplăteşti cumva buna intenţie, aşa că prietenei mele îi revine următoarea problemă: “Ce cadou să-i fac?”

Cu câteva zile înainte, trecusem cu vederea peste un site de pe care n-am putut să-mi iau ochii cel puţin o oră: BATERII-LUX.RO . Stilul, eleganţa, dar mai ales varietatea, nu te puteau lăsa indiferent. Şi, imediat, mi-au venit câteva idei:

Cu siguranţă, mi-au atras atenţia parele de duş Grohe Rainbow! Pe lângă faptul că îţi poţi alege culoarea ta preferata, au un design fin şi elegant. Sunt uşor de manevrat, nefiind prea mari şi grele, ca cele obişnuite care, dacă ţi-au alunecat din mână in timpul duşului, ţi-ai trezit şi vecinii, şi nervii. Deseori se mai intamplă incă o problemă: distribuţia inegală a apei prin orificiile parei de duş. Ştii despre ce vorbesc; sunt sigură că ai avut, ca şi mine, “strategia de manevrare a duşului”. Pentru că găurile alea mici se înfundă din cauza calcarului şi în felul ăsta, ca să te poţi spăla ca tot omul, trebuie să-ţi adopţi strategia şi poziţia parei potrivită. Ei bine, cu Grohe s-a rezolvat şi acest inconfort! Pentru că, pe lângă faptul că aceste pare de duş vesele au inovat tehnologia Grohe Dreamspray care distribuie aceeaşi cantitate de apă prin toate orificiile, au şi sistem anticalcar.

Un alt cadou deosebit ar mai putea fi un dispersor pentru săpun. Din nou, un design simplu şi elegant, pentru o baie cu mult bun gust. Îl poţi vedea chiar aici!

Cheia în ideile de mai sus pentru cadouri este că nu poţi da greş! Este imposibil să nu fie primit cu plăcere. Şi se întâmplă de multe ori, atunci când primesti un cadou, să-ţi placă foarte mult, dar să-ţi dai seama, ulterior, că nu ţi-a folosit. Aşa că, pe lângă faptul că bucuri pe cineva cu un lucru frumos, îi va fi şi cu adevarat de folos!

Aşa că, dacă totuşi ai trecut prin site-ul baterii-lux.ro fără intenţia de a oferi un cadou plăcut, sunt sigură ca ai găsit ceva deosebit pentru tine!

Loc de scuipat

2010-08-12T18:31:00.003+03:00

Blogul lui ghizuroi este unul dintre cele pe care le urmăresc. Însă acuuum, blogul lui ghizuroi este CEL pe care-l urmăresc!
De ce? Simplu! Pentru că-i scandal!
Adică s-a băgat unu' de-şi zice "Neruşinatul", în a-i comenta părerile proprii si personale ale posesorului de blog. Pen' că lui nu-i convin. Şi dacă lui nu-i convin părerile lui ghizuroi, ce vrei?! E normal, dom'le, sa comentezi dacă nu-ţi convine ceva! Adică, cum vine asta? De ce nu e toată lumea de acord cu tine? Frichi. Mă rog, pe lângă faptul că n-are altceva de făcut, e şi el entuziasmat că ete ce multă lume îl bagă in seamă, sau poate totuşi vrea să-l cucerească pe colegul meu de blogosferă. Prin psihologia inversă. Inversă de tot.

Şi uite-aşa mi-am dat eu seama că pe-aici nimeni nu s-a răsculat. Nu ştiu de ce. Şi sunt sigură că nu-s mai simpatică decât ghizuroi.

Aşa că vă rog, cine vrea, cine pofteşte, scuipaţi tot ce-aveţi pe suflet! Promit să nu şterg niciun comentariu! Sper.

Mirona

2010-08-09T19:13:00.007+03:00

"- Îl iubeşti? mă întreabă un demon.

- Da, răspund vrăjită, într-un zâmbet în care se topesc toate bucuriile lumii… Mi-e drag…

- Nu mai ai ochi?

- Ba da. Dar îl văd doar pe el.

- Şi îţi ajunge?

- Da, îmi ajunge, bag de seamă uimită.

- Şi cu ce vezi cerul, copacii?

- Cu ochii lui !

- Şi cu ce simţi zăpada, cum ştii cât de proaspătă e, şi de rece?

- Cu mâna lui!

- Şi când ţi-e sete, ce faci?

- Îl sărut!

- Şi când vrei să-ţi înmoi buzele în apa limpede, bună?

- Apa o simt cu buzele lui…

- Nu-ţi place să păşeşti singură, să simţi asfaltul elastic, viu sub paşii tăi ?

- Îi simt umărul alături şi, lipită toată de el, mă simt legănată de arcurile paşilor lui.

- Dar oamenii de pe stradă?

- Cărăbuşii aceia mari? Umbrele care trec pe lângă noi? El spune că vor să-mi facă rău, să mă feresc…

- Şi tu ce crezi?

- Mie mi se pare că sunt un fel de năstruşnice, groteşti, nefolositoare păpuşi. Nu le pricep de fel rostul. El crede că-i văd, şi mă ceartă. Se osteneşte, vorbeşte, se infurie sălbatic. E prost. Nu ştie că-l văd numai şi numai pe el.

- Dar bine, de ce?

- Fiindcă mi-e drag.

- De ce ţi-e drag tocmai el?

- Aşa s-a întâmplat. Într-o zi, nu ştiu cum, parcă s-a răspândit in fiinţa mea întreagă o mireasmă îmbătătoare şi dulce. Un nume a început să mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu ştiu ce s-a întâmplat. Poate că ştie el. El ştie tot…

- Şi tu ce ştii ?

- Îl iubesc.

- Şi toată ziua ce faci?

- Îl aştept.

- Şi când vine?

- Mă odihnesc in braţele lui.

- Eşti atât de obosită?

- Da, e chinuitor, istovitor să aştepţi!

- Atunci, eşti nefericită.

- Nu! fiindcă vine…"

Cella Serghi – "Mirona"

Dragă Ioana,

2010-08-09T09:36:00.004+03:00

Am o prietenă pe care o cheamă Ioana. Ioana are un iubit. Sau nu-l mai are. Sau cine ştie. Oricum, Ioana are acum o problemă.
Pentru că, ce s-a întâmplat? S-a uitat în telefonul lui. Simplu.
Şi mă sună zilele trecute:

Eu: - Alo
Ioana: - Alina, bou` mă inşală!
(Lucrurile astea n-au nevoie de introduceri gen: "Bună, Alina. Ce faci? De fapt, ce-ai mai făcut în ultimele 8-9 luni în care nu ţi-am mai dat niciun semn pentru că eram pe val in relaţia mea perfectă cu iubi/pisi/bubu/piţu?")
Eu: - SERIOS???
(Încerc să menţin atmosfera discuţiei şi să pară la fel de important şi pentru mine. Că e prietena mea şi tre` s-o susţin, aşa că trebuie să urăsc toţi bărbaţii, alături de ea.)
Ioana: - DAA!!! M-am uitat în telefonul lui!
Eu: - Oook...

Şi am ascultat-o până la capăt, am încercat să o liniştesc şi tot tacâmu`.

Dar, oameni buni! Cuplurile nu se despart pentru că unul l-a inşelat pe celălalt! Ci pentru că cel inşelat află despre asta, devine paranoia şi abia acum incepe sa scârţâie relaţia. Motivul nu este, nicidecum, terţa persoană. În cele mai multe cazuri!

Nu susţin ideea inşelatului, nu. Poate dacă m-ar mânca în fund să anchetez şi aş găsi probe, m-ar lua şi pe mine cu cefalee. Dar mai bine mă abţin. Decât să mă părăsească pentru că m-am transformat in anticristu', mai bine mă lasă pentru cealaltă, dacă asta e dorinţa lui. În felul ăsta eu n-am nicio vină, iar dacă se întoarce ca prostu' cu coada între picioare, să-i pot scoate ochii vreo 2 zile şi poate obţin cerceii ăia mişto.

Ecuaţie

2010-07-30T19:04:00.008+03:00

Papuc

Harvey

Papuc + Harvey

Fixuri

2010-07-30T02:12:00.002+03:00

Narcisa: Fata!
Eu: A?
Narcisa: Ne uitam la un film?
Eu: Hai.
Narcisa: Da` mi-e foame. Ce-ai prin frigider? Sa mananc ceva cat ne uitam.
Eu: Poftiiiiiiim? In paaaat?
Narcisa: Tu ai fixuri!

Narcisa e o prietena, iar eu n-am stiut ca am atatea "fixuri", pana nu mi-a facut ea o lista. Jur. Mi-a facut lista:

nu se mananca in patul tau! Nu se fumeaza, nu se nimic care lasa firimituri;
nu se doarme pana nu e cearceaful perfect intins; te trezesti noaptea si tragi de el, daca s-a deranjat. Apoi adormi la loc linistita!;
cand te trezesti, nu comunici si nici nu vrei sa se comunice cu tine. In niciun fel. Ca te uiti urat;
vorbesti maxim 2 minute la telefon. Daca e important. Fara dulcegarii gen: "ce mai faci tu?", "te pupic dulce", "mi-e dor de tine", si altele care lungesc discutia. In schimb, tastezi mesaje toata ziua;
hartia igienica sa fie de minim 4 straturi. Si fina. Si delicata. Si parfumata;
periutele de dinti intotdeauna in aceeasi pozitie;
daca fac dus la tine, sa nu cumva sa stropesc peretii;
cand faci curat, ajungi in toate cotloanele. Muti mobila;
daca gatesti tu, nu-si baga nimeni nasul. Nu gusta nimeni nimic pana nu-i pus in farfurie. Pot sa plang de foame;
daca am scartait tacamurile in timp ce mananc ca omu', nu mai vorbesti cu mine o saptamana;
nu termin bine de mancat, ca te apuci sa strangi masa cu tot cu mine;
iti cumperi cate un ruj pe saptamana si le tii sa zaca acasa;
iti dai unghiile cu oja in taxi-uri;
stai la 5 metri de metrou pana se opreste. Intri ultima si te miri de ce n-ai si tu loc;

nu-mi mai vin in minte, dar cand ma mai supar pe tine continui lista.

Karaoke la Mojo

2010-07-26T14:41:00.002+03:00

Am fost la karaoke acum cateva zile. Imi place sa merg, dar nu-mi place sa cant acolo. Cu exceptia cazului in care beau ceva si aleg vreo melodie din aia tampita ( piese vechi romanesti haioase sau cantece pentru copii). Pentru ca la karaoke ar trebui sa cante cei mai nepriceputi oameni, doar for fun. Cu cat se falseaza mai tare, cu atat ne distram mai bine.
Dar nu scap niciodata de prieteni si sunt obligata sa cant ceva pana la urma.

De data asta am fost la Mojo, unde am auzit ca e cel mai misto karaoke din oras. O fi, dar probabil am prins o zi trista. Trista tare. Aveam senzatia ca toti cei care urcau pe scena urmau sa se sinucida dupa interpretare.
Asa ca mi-am luat inima-n dinti si am cantat cea mai serioasa melodie. Eu si cu o prietena, care deasemenea apreciaza muzica de calitate. Aqua - Barbie Girl. Am facut un duet de senzatie, dar am plecat imediat dupa momentul fantastic, asa, ca vedetele. Pana nu se razbuna cineva pe noi.
Apoi am aflat ca am fost filmate de cineva care era impreuna cu noi. Iar atunci cand il sun, ii canta telefonul la fel de frumos cum cantam noi. Apare si filmuletul. Ma simt aproape vinovata de cate ori il apelez. :-)

Cuvantul

2010-07-21T01:46:00.004+03:00

Bravi oameni, luati seama la cele ce vorbiti!
Dintr-un cuvant pe care in treacat l-asvarliti,
Rasare tot: si ura ca si nenorocirea!
Eu stiu, n-o sa ma credeti si o sa-mi obiectati
C-aveti prieteni siguri, va sunt aproape frati,
Si ca vorbiti in soapta. Asa ne este firea!
Dar ascultati: acasa la tine sau oriunde,
Cu usi inchise, fara un altul sa asculte,
Ai spus slab la ureche, cu ton misterios,
Celui mai bun prieten, celui mai credincios,
Ai murmurat, iti vine sa crezi ca ai tacut,
In fundul unei pivniti ascunse sub pamant,
Doar un cuvant! Esti sigur ca n-a fost ascultat
Cuvantul spus in soapta-n loc surd, intunecat.
Dar, cum l-ai spus, indata el fuge, se repede
Afara, sare, alearga, ce bine drumul vede!
Paseste - are picioare si un baston in mana
Si pasaport... Pantofii ii sunt de piele buna.
Iti scapa, fuge, zboara, nimic nu il opreste,
Iata-l pe strazi, prin piete, prin porturi cum goneste.
Fara vapor sau barca el trece peste ape,
Pe unde umbla - observa fara nimic sa-i scape.
Are aripi, strabate-n vazduh ca o sageata,
Si-n fine se opreste de-a dreptul la o poarta.
Perfect cunoaste locul! Deschide, urca scara,
Si intra in odaie de cum se lasa seara.
Aici spune fatidic si batjocuritor:
"Eu am iesit din gura cutărui muritor!"

Ce-ai castigat cu asta, om searbad, suflet mic?
Cuvantul spus de tine e-acum la inamic!

Victor Hugo

Odihneste-te in pace, Madalina Manole!

2010-07-15T16:14:00.005+03:00

O mare parte a copilariei mi-o amintesc ascultand muzica mea preferata la walk-man. Era Madalina Manole.
Nu am invatat niciodata sa cant la chitara, dar ma vedeam pe scena fredonand muzica ei. Asta se intampla in sufragerie pe un scaun mititel, cu o chitara de jucarie in brate, in fata usii acoperite cu oglinda. Eram Madalina Manole junior, iar ea, idolul meu.

Am crescut, iar gusturile mele in muzica poate nu s-au schimbat, dar cu siguranta au variat.
Madalina a ramas aceeasi in sufletul meu. Pentru ca ea e copilaria mea.

Am venit la facultate in Bucuresti, si dupa atata timp am zarit-o prin magazinul Unirea. Eram cu o prietena pe care tot o trageam de maneca sa o urmam pe Madalina. Imi doream sa o vad, ma simteam din nou ca acum 10-15 ani! M-am dus sa o urmaresc singura, dar n-am reusit sa o vad decat prea putin... cat sa-mi dau seama ca era minunata! Absolut neschimbata.

Acum ceva vreme ma pregateam sa merg la concertul de lansare al ultimului album al Madalinei. Am sunat multi prieteni sa ma insoteasca, am primit multe refuzuri: "Madalina Manole? Hai tu... e demodata!" Nu am reusit sa inteleg asta... Ce naiba? E logic: trecutul e demodat, prezentul e moda actuala care oricum este imediat trecut, si astfel viitorul devine chestia prioritara pe care ne straduim maxim sa o anticipam! Pana la urma, unde traim noi?!

In final, am reusit sa conving pe cineva sa mearga cu mine la concert. Nici el nu era incantat deloc, dar a vrut sa-mi faca mie pe plac. Pentru ca asteptam asta ca un copil, cu emotii.

Concertul s-a amanat... Mi-a parut rau. Dar nu teribil, pentru ca stiam ca tot va avea loc pana la urma, putin mai tarziu. Asa ca cercetam periodic, sa aflu cand anume.

Am aflat ca nu se va mai tine niciodata... Nu aici, nu printre noi.

Te iubim, Madalina! Te vom iubi si te vom canta toti cei care te-am ascultat pana acum!

Oamenii habar n-au sa joace Ping-Pong

2010-07-05T01:20:00.004+03:00

Harvey stie asta. Voi nu puteti sa intelegti.

Harvey e catelul nostru!

Perle de Bac

2010-07-03T18:40:00.004+03:00

Ne plangem ca elevii nu invata, ca spun tot felu` de aiureli si ca nu sunt atenti la ore.
Dar se preocupa cineva de asta? Adica mai mult decat sa se vaite in deal si-n vale, in sensul in care sa ia niste masuri?
Neah, nimeni. Toti dau din gura.

Asa ca, daca tara asta e preocupata de media, vanzari, interese, pitzipoance, prost gust, sex si droguri, etc... asta ajunge si la urechile elevilor!
Si, daca ne uitam mai atent la "perlele" pe care le-au scris pe foaia de examen, le dam putina dreptate:

Harap Alb era femeie: se îmbrăca în alb şi semăna cu Mihaela Rădulescu

In ziua de astazi o ea poate fi, de fapt, un el si invers. Iar Mihaela Radulescu, deh.. nu mai face valuri ca inainte.

Basmul este o poveste mai lungă, poate fi chiar cât o carte groasă, şi are atâtea personaje că nu le mai ţii numărul.

Nimic gresit! Sunt elevi care habar n-au nici treaba asta.

Zoe si Tipătescu se iubeau pe la spate.

Exact!

Creierul este un organ oarecum indispensabil capului.

Foarte adevarat! Elevul a stiut exact ce vrea sa spuna prin "oarecum".

E bine să faci fapte bune, dar nici prea multe bune să nu fie, că pe urmă o să fii luat de prost şi asta-i cam nasol.

La fel de adevarat. Cat despre limbaj, elevul a folosit argoul, a carui definitie o gasim in manual.

Dacă are omenie, alţi oameni se uit la tine un alt ochi.

Iar aici nu e vina copilului ca a fost lasat sa sustina examenul de bacalaureat.

Reteta maioneza

2010-07-03T14:35:00.005+03:00

Sunt lesinata dupa salata de vinete si m-am hotarat sa o gatesc astazi, pentru prima data.

Asa ca, ce fac mai intai? O sun pe mama:

Mama: Da, pui.
Eu: Mama, spune-mi cum se face salata de vinete.
Mama: Esti sigura ca n-ai gasit la supermarket una gata preparata? (mie imi place sa gatesc si multe bucate imi ies destul de bine, dar mama are simtul umorului)
Eu: Deci?
Mama: Pai trebuie sa coci vinetele...
Eu: Stai putin, n-ar fi si alta varianta fara sa le coc? Abia aseara mi-am facut parul.
Mama: Du-te la supermarket.
Eu: Hai, mai mama!
Mama: OK... Ai putea sa le fierbi, nu va fi asa mare diferenta.
Eu: Bun, zi-mi acum ce fac cu maioneza.
Mama: Pai daca pui maioneza cumparata, nu va fi la fel. E mai bine sa o faci tu.
Eu: OK, zi-mi reteta. Cat mai "ca la prosti". (cel mai greu lucru posibil de gatit mi se pare maioneza)
Mama: &*%#*^@$% (se apuca si-mi dicteaza reteta "ca la prosti")
Eu: OK, am inteles!

Asa ca bag vinetele intr-o oala, dau drumu la foc, si ma apuc de preparat maioneza.
Pun intr-un bol galbenusul, sare si putina zeama de lamaie. Iau mixeru` si dă-i. Nu se intarea, dar am fost optimista si torn ulei. Torn, torn si iaca se intareste maioneza. Mai torn ce mai torn ulei... deodata imi sare maioneza pe pereti. Zic: "cred ca asta o-nsemna ca s-a taiat maioneza".

Asa ca o sun pe mama:
Mama: Da, pui.
Eu: Mama, ce fac cand se taie maioneza?
Mama: Hahahahahahahha
Eu: Deci?
Mama: Pai, &#%&%#^*& (imi spune ce am de facut).

Si incep sa repar maioneza.
Se intareste din nou, deci e semn bun. (vorbesc in continuare despre maioneza)
Repar maioneza, dar ma gandesc sa-i mai dau o tura cu mixeru`. Deodata imi sare maioneza pe pereti. Din nou.

Coborat la magazin, cumparat maioneza.

Un necaz nu vine niciodata singur

2010-07-01T17:12:00.002+03:00

Stiti ca, daca ti se intampla spre exemplu sa pierzi o suma frumusica de bani, neaparat in viitorul imediat esti concediat de la locul de munca, ratezi un examen, te certi cu cineva drag, iti iese un "vulcan" pe nas, iaurtul pe care l-ai cumparat este expirat, spargi bibeloul tau preferat, vremea e mai cacacioasa ca niciodata si, eventual, iti moare pisica.

Pentru ca, ce naiba, ori facem o treaba calumea, ori ne jucam.

Dar am mai descoperit un lucru. Ar trebui sa fac un album aici cu "lucruri descoperite".

Toata chestia asta este, pana la urma, spre bine.
Pentru ca daca ti se intampla un singur necaz, te gandesti prea mult la el, te focusezi numai pe el, il analizezi la nivel maxim si ajungi sa o iei razna.
Pe cand, daca dupa el mai vin in cârd alte "bucurii", ajungi intr-un fel in soc. Anesteziat. Si nu realizezi prea multe, ca n-ai timp sa-ti fuga capul cand la una, cand la alta. In cel mai scurt timp esti sedat. Si razi ca un dobitoc, fara sa stii de ce.
Iar asta e bine, pentru ca ramai linistit. Iar multe nenorociri le rezolva timpul.

TU

2010-06-30T12:38:00.004+03:00

Am observat o chestie pe care, probabil, o stiam de mult timp. Dar pana n-o ai in fata ta, parca n-o crezi si nu te mira asa de tare.

Se intampla sa existe un om foarte nenorocit. Sa-i spunem X. Care sa faca niste lucruri urate unei alte persoane, care probabil nu merita.
Apoi se intampla ca X sa aiba niste prieteni care sa-l acopere o perioada, insa, ulterior, sa-l parasca. Motivele? Mai putin conteaza. Poate sunt chiar niste prieteni adevarati care vor sa-l salveze din rahatul asta si sa-i dea un sut in fund, ca sa-si deschida singur ochii si sa constientizeze ce mizerie a facut... si considera ca mai are o sansa sa redevina un om bun. Au incredere in el. Sau poate pur si simplu isi dau seama ca e un nenorocit si efectiv si-o merita cu varf si indesat.

Apoi ce se intampla? X, gasindu-se in situatia asta de "pârât", in loc sa regrete rahatul pe care l-a facut, se simte tradat de catre "pârâciosi".

Da, stiam deja ca nu iti pare rau ca faci un lucru oribil, pentru ca ne nastem cu doza aia necesara de egoism, ci iti pare rau ca acel cineva afla despre asta. Fiecare am facut niste lucruri nasoale pe care nu am avut timp sa le regretam, pentru ca am iesit nepatati din treaba aia.

Dar, pentru cateva momente, priveste omul pe care l-ai facut sa sufere. Incearca... dupa tot necazul pe care i l-ai pricinuit voit, timp in care ti-ai purtat doar grija si confortul tau, incearca doar pentru o clipa sa nu te gandesti tot la tine si sa-l privesti pe el! Si incearca, te rog, sa regreti un pic.

Cam ploua. Iar

2010-06-28T16:36:00.003+03:00

Atunci cand stai inchis intr-un birou toata ziua, oricum ar fi vremea de afara, sigur se gaseste ceva misto de facut in aer liber. Orice activitate, fie si sa numeri pietre, dar orice ti se pare mai atractiv.

Si-ti vin idei, bineinteles.

Azi m-am gandit ce frumos ar fi sa stau intinsa pe un hamac sub un pom verde, verde de tot. Si sa citesc. Si mai frumos ar fi daca m-as afla intr-un satuc din Ardeal, chiar gazduita de niste batranei simpatici si linistiti. M-am gandit de multe ori sa fac treaba asta; sa ma duc prin cea mai frumoasa zona a tarii si sa caut o casuta care sa ma primeasca pentru cateva zile. Sa-i ajut la gospodarie atat cat pot in schimbul unor zile linistite.
Iar ideal ar fi sa mai iau cu mine pe cineva drag.